Limitele campaniei împotriva ISIL Răspunde

Isis fighters wave the group's flag from what is thought to a damaged a Syrian air force jet

„Ceea ce se întâmplă astăzi în Irak este în mare măsură o continuare a vechiului război civil cu nuanțe sectare de dinainte de 2007“, îmi spune profesorul Stephen Biddle de la Universitatea George Washington. Cu alte cuvinte, natura conflictului rămâne aceeași: o dilemă de securitate extremă, un joc de sumă zero cu mize ontologice pentru principalele grupări confesionale ale Irakului. Privit în această cheie, rolul pe care Statele Unite l-au jucat în timpul campaniei de stabilizare condusă de Petraeus după 2007 a fost, ca efect, unul foarte apropiat de Balcanii anilor ’90: un rol de menținere a păcii (peace keeping). Așadar, Washingtonul era un mediator, un arbitru între Bagdadul devenit un centru gravitațional șiit și populația sunnită. Mai mult, devenise un protector al revoltei tribale din Anbar împotriva Al Qaeda.

„Există o perspectivă foarte populară în Washington astăzi că ISIL este produsul războiului civil sirian. Însă în Irak problema este în mod esențial una irakiană. În 2007, Maliki nu a devenit peste noapte un Thomas Jefferson sau un George Washington. El și-a arătat disponibilitatea de a coopera cu sunniții numai sub presiunea constantă a americanilor și a capitalului de presiune exercitat de aceștia. Când pârghiile au dispărut, presiunea s-a evaporat, iar Maliki s-a întors la instinctele sale politice tradiționale „marginalizarea și oprimarea sunniților“, spune Stephen Biddle. În acest context, răspunsul acestora din urmă a fost unul cât se poate de rațional: alianța cu un actor violent care putea să le ofere protecție împotriva unui guvern prădător. Toate acestea sunt detalii cheie pentru a înțelege nu doar stadiul în care ne aflăm acum în Irak, de ce am ajuns aici, dar și de ceea ce va fi nevoie pentru a stabiliza această societate. More…

Reclame

Campania lui Obama împotriva ISIL Răspunde

U.S. Navy Targets Gaddafi Military Sites On the Libyan Coast

De câteva săptămâni, America se află din nou în război în inima Levantului. Washingtonul a reușit să mobilizeze o coaliție de 40 de state într-o campanie care se desfășoară simultan pe mai multe fronturi: un război aerian deopotrivă în Siria și Irak, în prim-planul căruia se află SUA; o ofensivă terestră în Irak, centrată pe forțele Bagdadului și pe milițiile kurde; un program de antrenament și echipare a opoziției siriene, în tabere găzduite de Iordania și zona kurdă; un efort internațional – sub umbrela Rezoluției 2178 a Consiliului de Securitate – prin care se încearcă stoparea fluxului de luptători străini care se alătură cauzei Califatului Islamic – ISIL (un număr care pare să fi ajuns la 15.000, dintre care 1.500-2.500 provin din Europa și 1.000 din Asia). Sunt câteva concluzii care se desprind când analizăm cele mai recente lovituri aeriene desfășurate de SUA împotriva forțelor ISIL.

Mai întâi, bombardamentele s-au concentrat masiv pe ținte strategice din Siria situate în apropiere de Allep, Raqqah și Dayr az-Zawr. Aceasta este o măsură care se înscrie în logica exprimată de pre­șe­din­tele Obama și care vizează degradarea sistematică a capacităților ISIL. Și totuși, de ce este Siria centrul gravitațional al loviturilor? Răspunsul îl aflăm din istoria nu prea îndepărtată. În mod tradițional, una dintre lecțiile învățate de Statele Unite deopotrivă în Vietnam și în Afganistan este aceea că victoria devine imposibilă atunci când inamicul dispune de un refugiu teritorial în țara vecină capabil să ofere mișcării nu doar adăpost, tabere de antrenament, dar mai ales perspectiva realimentării cu resurse. „Am permis inamicului să mențină un adăpost. Nu am făcut nimic niciodată în legătură cu Vietnamul de Nord, însă inamicul a putut astfel să se realimenteze, să se regrupeze, păstrându-și intactă capacitatea de planificare. Ori de câte ori există un astfel de adăpost, atunci avem o problemă“, mi-a spus recent generalul Tony Zinni, fost șef al Comandamentului Central, într-un interviu pentru Small Wars Journal. More…

Sunniții rămân cheia (de)stabilizării Irakului 1

la-epa-iraq-conflict-fallujah-jpg-20140105

Momentul zero al insurgenței din Anbar se află în deciziile sistemice luate de noile autorități din Bagdadul post-Saddam. Până atunci, istoric, sunniții ocupaseră un loc dominant în sistemul politic irakian. Însă aproape peste noapte, prin primele decizii asumate de administrația lui Paul Bremer în vara lui 2003, lustrația administrativă a foștilor membri ai Partidului Baath, precum și disoluția forțelor de securitate, îi împinge pe sunniți în afara „noului Irak“, îi transformă în cetățeni de rangul doi. Imediat, zeci, chiar sute de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. Este contextul care îi face pe sunniți să se simtă alienați și în esență să resimtă „eliberarea“ americană ca pe o pace punitivă, în care fostele elite ale puterii și comu­nitățile lor sunt epurate și excluse în bloc din noua ordine politică.

Treptat, sunniții ajung la concluzia că sunt perdanții noului Irak. Pentru ei miza invaziei americane nu mai ține doar de înlăturarea regimului Saddam Hussein, dar și a comunității lor din ecuația națională a puterii. Efectul „ocupației“ devine răsturnarea echilibrului de putere și colonizarea pârghiilor cheie cu noii beneficiari, șiiții. Irakul intră astfel într-o spirală a jocului de sumă zero, a dilemei de securitate extremă, unde câștigurile unei comunități sectare devin automat pierderile celeilalte. Neavând o miză personală în succesul noului Irak, comunitatea sunnită se transformă treptat în ceea ce literatura de specialitate numește un spoiler al păcii, un actor direct interesat de sub­minarea și eșecul unei păci percepute ca inechitabile. Reflectând asupra condițiilor societale care fac războiul posibil, generalul H.R. McMaster ne-a spus că „în cele din urmă, oamenii luptă și astăzi pentru aceleași motivații surprinse de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani: teamă, onoare și interes“. Sunt și motoarele care au alimentat resentimentele anti-status-quo ale sunniților (teama de șiiți, o ordine care nu le reprezintă interesele, pierderea statutului social prin rescrierea regulilor care îți dădeau dreptul să faci sau nu parte din aparatul administrativ), pregătind terenul pentru alianța temporară cu Al-Qaeda. More…

Articolul 5 și statul de drept: despre implicațiile mesajelor lui Biden pentru securitatea regională Răspunde

800_vz4r3akch3tzrmvawvm9snjjegkttez7

În această perspectiva, pe fondul unor responsabilităţi globale tot mai extinse, dar cu o armata tot mai redusă numeric, o capacitate în declin, mutilată de sechestrul bugetar, Washingtonul este forţat să se bazeze tot mai mult pe alianţe puternice cu membri dedicaţi şi capabili să-şi asume partea leului în ceea ce priveşte asigurarea propriei lor securităţi. În această filozofie, accentul cade preponderent pe o formulă low-cost, inovativă, cu o geografie variabilă, diferită de paradigmă prezenţei terestre permanente, statice, preferând mai degrabă activele uşor transferabile şi flexibile: forţe navale şi aeriene, forţe terestre aliniate regional, dar aflate în regim de rotaţie. Oare va reinventa Ucraina dispozitivul strategic american din Europa redistribuind 10.000 de militari de pe vechiul aliniament al Războiului Rece (Vechea Europa) pe flancul estic, aşa cum a cerut Varşovia şi cum aşteaptă şi Bucureştiul? Răspunsul ar fi mai degrabă nu.

Sigur asta nu înseamnă că Uniunea Europeană, America sau NATO trebuie să poarte „războiul” pentru guvernarea Ucrainei în locul Kievului. Intervenţia Vestului se poate face şi altfel, indirect (imaginea de fond ar fi cea a unui Edward Lansdale sau T.E. Lawrence), cu accent pe (re)construcţia, ranforsarea şi acordarea de asistenţă unor sectoare strategice pentru capacitatea de guvernare a Ucrainei. Uniunea Europeană, că „imperiu administrativ şi normativ”, este în particular bine poziţionată şi echipată în acest sens. De-altfel, intervenţiile recente din Balcani, dar mai ales cele din Sierra Leone, Columbia, Filipine din deceniul trecut, iar în trecut în El Salvador (anii ‘80) sau Dhofar (anii ‘60-‘70), arată un astfel de tipar operaţional. Campania afgană, cu toate limitele şi problemele sale, a resocializat Vestul în astfel de practici operaţionale. More…

Mizele lui 2014 pentru viitorul Afganistanului Răspunde

afghanistan election pic

Națiunea afgană este asemenea unui organism slăbit, expus unui virus puternic (insurgența talibană) care atacă neîncetat un „sistem imunitar“ haotic și disfuncțional. „Ceea ce vedem este o națiune bolnavă, infectată cu insurgență. Este o boală pe care trebuie să o trateze“, rezuma recent generalul McChrystal provocarea afgană. Deși comunitatea internațională se află în Afganistan de aproape 13 ani, totuși investițiile coerente la nivelul întregului teatru de operațiuni au început abia în 2009, când Administrația Obama a anunțat o infuzie de 30.000 de militari (ridicând numărul forțelor americane la aproape 100.000) și un nou tratament fundamentat pe principiile rețetei de contrainsurgență aplicată în Irak în 2007-2008. Întreaga mobilizare de forțe a generat o amplă ofensivă împotriva fiefurilor talibane din Hel­mand și Kandahar, derulând în paralel investiții sistematice în reclădirea sistemului imunitar și a anticorpilor instituționali afgani (armată, poliție, forțe locale de autoapărare), toate în scopul neutralizării virusului insurgenței. More…

Obama și sindromul Vietmalia Răspunde

black-hawk-down-original

Al doilea mandat arată un Obama schimbat, realist, pragmatic, mult mai puțin dispus să se lase ghidat de idealism în politica sa externă.

Într-un moment sensibil pentru Administrația sa, expus criticilor pentru modul în care a gestionat răspunsul în cazul crizei siriene, la câteva zile distanță de un simbolic shutdown guvernamental, președintele Obama a folosit oportunitatea discursului de acum două săptămâni ținut în fața Adunării Generale a ONU pentru a clarifica obiectivele politicii sale externe în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Multe dintre nuanțele folosite atunci par să anunțe o schimbare de optică, o resetare a filosofiei de securitate națională din timpul primului mandat. More…

Un interviu cu generalul Petraeus: despre trecutul şi viitorul (contra)insurgenţei Răspunde

ap_general_petraeus_cia_testifies_thg_121115_wg

Octavian Manea ne oferă un preview la un interviu de excepție cu generalul american David Petraeus, care va apărea în prestigiosul Small Wars Journal.

Era contrainsurgenţei nu s-a terminat. Şi acest lucru pentru că era insurgenţei nu s-a terminat. Fie că sunt declanşate de competiţii interne pentru putere, profit şi influenţă sau de ideologii milenariste, efectele insurgenţelor vor continua să modeleze lumea în care trăim.

More…

Metamorfozele Al Qaeda şi răspunsul Occidentului Răspunde

893c943f6355e203270f6a70670033bb

Scrisorile recuperate în urma raidului de la Abbottabad din mai 2011 au expus un Bin Laden profund preocupat de moştenirea sa, în special de cum să creeze o fundaţie solidă de mici insule „Al Qaeda“ răspândite în lumea musulmană care să asigure supravieţuirea mişcării şi totodată care să pregătească terenul pentru un nou val de jihadişti. Bin Laden viza o nouă generaţie mai degrabă concentrată pe o agendă locală, la firul ierbii, dar energizată de conştiinţa unei lupte comune: „În esenţă, Bin Laden se întoarce la teoria lui Abdullah Azzam, care vorbeşte de necesitatea stabilirii unor capete de pod, a unor baze extinse peste tot în lumea musulmană. Bin Laden încearcă să încurajeze mişcările afiliate Al Qaeda să dezvolte legături ombilicale cu regiunile în care operează, pentru ca, în cele din urmă, acestea să se maturizeze în puncte gravitaţionale de rezistenţă”, ne-a declarat Isaac Kfir (expert al Institutului pentru Securitate Naţională şi Contraterorism al Universităţii Syracuse).

Nici mai mult, nici mai puţin decât o reţetă de reinventare sub forma francizelor locale. Practic, „în locul unei entităţi unice, monolitice, ca în urmă cu un deceniu, astăzi există mai multe Al Qaeda“, observa recent şi profesorul Bruce Hoffman, de la Universitatea Georgetown. Simptomele acestei tendinţe le vedem în Nordul Africii, în Yemen, în Somalia, în Nigeria şi mai nou în Mali. „Mă îngrijorează tendinţa de coordonare şi sincronizare a acestor organizaţii. Vedem o tot mai pronunţată colaborare şi punere la comun a eforturilor de recrutare, a armelor, a ideologiei“, anunţa săptămâna trecută generalul Carter Ham, şeful US Africa Command. More…

Oamenii preşedintelui sau umbra lui Brent Scowcroft la Casa Albă Răspunde

A4195-19

De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. „Politica implică întotdeauna şi puţin teatru. Iar politicienii trebuie să aibă un elementar simţ dramatic, adică simţ în legătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradaţie şi o arhitectură“ (Vacłav Havel).

Obama nu face excepţie. Este predispus lăuntric spre utilizarea metaforelor publice pentru a maximiza impactul unui joc de scenă. Percepute în această cheie, gesturile sale de săptămâna trecută capătă o semnificaţie aparte. Mesajul-umbrelă cu bătaie lungă este bine cunoscut: „după mai bine de un deceniu de război, naţiunea pe care trebuie să o reconstruim este a noastră“. Nu Afganistanul. Este concluzia rece a întâlnirii cu preşedintele Karzai. Cu câteva zile înainte, nominalizarea lui Chuck Hagel la Pentagon, un veteran al Vietnamului renumit pentru aversiunea sa faţă de aventuri de nation-building, avea doar să pregătească terenul. Şi nominalizarea pentru CIA se înscrie în aceeaşi coregrafie. John Brennan (arhitectul programului de drone) este întruchiparea reţetei Obama-Biden de a apăra America în lumea de astăzi. Acţionând nonstop, departe de televiziuni şi de atenţia opiniei publice, cu o precizie aproape chirurgicală, dronele au devenit „glonţul magic“ preferat pentru a răspunde ameninţărilor marca Al-Qaeda. Şi toate acestea, fără a ne­cesita desfăşurarea a zeci de mii de militari americani la capătul lumii sau de a implica America în campanii masive de nation-building. More…

Hurt Locker pentru strategie: Small Wars Journal 1

Bgz86

V-am obișnuit deja cu preluarea și recomandarea articolelor scrise Octavian Manea în Revista 22. Octavian a mai publicat pe acest portal o serie de articole și de interviuri cu specialiști în relații internaționale, profesori de științe politice, precum și practicanți. V-ați obișnuit deja și cu subiectul său favorit – contrainsurgența, adică contracararea mișcărilor de guerillă, a războaielor revoluționare, a amenințărilor asimetrice și a rețelelor și organizaților teroriste.

Interesul lui Octavian Manea pentru fenomenul insurgenței și remediul acesteia, contrainsurgența, l-a determinat să scrie în Small Wars Journal. Platforma Small Wars Journal este un mediu dedicat specialiștilor și practicienilor în războaiele și amenințările asimetrice. S-a dezvoltat pe fondul intervențiilor americane din Afganistan și Irak și a evoluției acestor conflicte în războaie asimetrice. SWJ a fost unul din răspunsurile venite din partea civililor și militarilor implicați în aceste teatre de operațiuni dezamăgiți de strategiile oficiale ineficiente aplicate inițial de SUA în Afganistan și Irak. Platforma Small Wars Journal a evoluat în urma interesului unor practicieni și specialiști de a include în doctrina militară a SUA acele cunoștiințe necesare purtării cu succes a unei campanii de contrainsurgență. More…

Osama: un Mao în era www Răspunde

120430054513-bin-laden-c2-set-story-top

S-a spus deseori că „Primăverile Arabe“ reprezintă o lovitură mortală dată Al Qaeda. În cele din urmă, nu discursul său a animat şi mobilizat masele de revoluţionari care au spulberat unele dintre, aparent, cele mai solide regimuri ale lumii arabe. Şi totuşi, o lectură atentă a scrisorilor recuperate din fortăreaţa de la Abbottabad conturează o cu totul altă perspectivă. Mai mult, ele confirmă o anu­mită cheie de interpretare asupra naturii Al Qaeda care sugerează că aceasta este mai puţin o grupare teroristă tradiţională, cât o mişcare de insurgenţă. Pentru Al Qaeda, Primăvara Arabă este o oportunitate, o bătălie pentru recâştigarea „inimilor şi minţilor“ străzilor arabe.

De fapt, Bin Laden pare să ajungă la aceeaşi concluzie ca şi insurgenţii anilor ’60: „răspunsul nu se află pe câmpul de bătălie, ci în minţile oamenilor“ (Robert Thompson). Iar acest lucru este cu atât mai adevărat, astăzi, în epoca informaţiei globalizate. În cele din urmă, globalizarea nu îi avantajează doar pe cei ghidaţi de cele mai bune intenţii, ba dimpotrivă. Este unealta ideală pentru lumea subterană a criminalităţii transnaţionale. O imagine extrem de sugestivă a acestui „progres“ a fost surprinsă recent de graficianul Dan Perjovschi într-o expoziţie aflată, simbolic, nu foarte departe de „ground zero“: de la World War One (WW1) şi World War Two (WW2) la World Wide Web (www). More…

Moştenirea generalului Petraeus Răspunde

Probabil că nimic nu rezumă mai bine atmosfera Washingtonului sau consensul din campanie (o Americă decisă să se concentreze prioritar pe reconstrucţia de acasă) ca retragerea generalului David Petraeus din serviciul public. Indiferent de motive, plecarea lui Petraeus este simbolică. Este ultimul act al unei reorientări strategice pe care Administraţia Obama şi-a propus să o imprime secvenţial încă din prima zi de mandat, departe de elementele gravitaţionale care au definit epoca post 11 septembrie.

Iar „Dave“ devenise, în imaginarul echipei de la Casa Albă, esenţialmente o marcă înregistrată, asociată costisitoarelor campanii de nation-building şi contrainsurgenţă din Irak şi Afganistan. Şi, în mod inevitabil, filozofia generalului Petraeus era legată de acestea. Într-un fel, el nu s-a numărat niciodată printre apropiaţii Comandantului Şef. Şi acest lucru s-a văzut cu ochiul liber chiar săptămâna trecută, când, în prima conferinţă de după alegeri, Obama a ţinut să le atragă atenţia republicanilor că, dacă „au o problemă cu Susan Rice, atunci au o problemă cu mine“. Obama nu a ieşit niciodată să îl apere într-un mod similar pe cel mai de succes general american. Spre deosebire de Petraeus, Rice este „omul preşedintelui“.
More…