Chuck Hagel: un Eisenhower la Pentagon Răspunde

0203-chuck-hagel-backers.jpg_full_600

Există, în general, o cerere masivă pentru implicarea Washingtonului, mai exact spus pentru leadership-ul său, în cele mai sensibile dosare contemporane: baia de sânge siriană, ambiţiile nucleare iraniene, ascensiunea Chinei, procesul de pace din Orientul Mijlociu, instabilitatea care se răspândeşte în Africa. Ce există mai puţin, însă, este disponibilitatea Washingtonului de a se afla mereu în prim-plan, de a răspunde cererii cu o ofertă echivalentă şi de a achita singur factura acestor responsabilităţi globale. Recalibrarea (chiar externalizarea) ambiţiilor globale a devenit o marcă înregistrată a doctrinei Obama. Într-un fel, ne aflăm mai puţin în faţa „naţiunii indispensabile“ a anilor ’90 şi mai mult în faţa unei „naţiuni epuizate“. Aşa rezuma Der Spiegel (sub titlul simbolic Global leadership vacuum: Europe incapable, America unwilling) atmosfera de neputinţă care pare să fi cuprins ambele maluri ale Atlanticului, cu o zi înaintea prestigiosului forum de securitate de la München.

Dar poate ceva mult mai profund explică această atitudine: o conştiinţă a propriilor limite. Şi poate nimic nu vorbeşte mai mult despre aceasta ca fascinaţia Administraţiei Obama pentru Eisenhower. În trecut, umbra lui Ike a dominat discursul preşedintelui Obama în momente cheie: atunci când anunţa suplimentarea afgană, în decembrie 2009, la West Point, dar şi miezul unor documente programatice, precum Strategia Naţională de Securitate. Desigur, pentru critici această nuanţă nu este decât o altă strategie de marketing pentru consum intern. Însă nominalizările recente pentru CIA şi Departamentul de Stat, dar mai ales cea de la Pentagon se înscriu într-o logică similară. More…

Reclame

Oamenii preşedintelui sau umbra lui Brent Scowcroft la Casa Albă Răspunde

A4195-19

De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. „Politica implică întotdeauna şi puţin teatru. Iar politicienii trebuie să aibă un elementar simţ dramatic, adică simţ în legătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradaţie şi o arhitectură“ (Vacłav Havel).

Obama nu face excepţie. Este predispus lăuntric spre utilizarea metaforelor publice pentru a maximiza impactul unui joc de scenă. Percepute în această cheie, gesturile sale de săptămâna trecută capătă o semnificaţie aparte. Mesajul-umbrelă cu bătaie lungă este bine cunoscut: „după mai bine de un deceniu de război, naţiunea pe care trebuie să o reconstruim este a noastră“. Nu Afganistanul. Este concluzia rece a întâlnirii cu preşedintele Karzai. Cu câteva zile înainte, nominalizarea lui Chuck Hagel la Pentagon, un veteran al Vietnamului renumit pentru aversiunea sa faţă de aventuri de nation-building, avea doar să pregătească terenul. Şi nominalizarea pentru CIA se înscrie în aceeaşi coregrafie. John Brennan (arhitectul programului de drone) este întruchiparea reţetei Obama-Biden de a apăra America în lumea de astăzi. Acţionând nonstop, departe de televiziuni şi de atenţia opiniei publice, cu o precizie aproape chirurgicală, dronele au devenit „glonţul magic“ preferat pentru a răspunde ameninţărilor marca Al-Qaeda. Şi toate acestea, fără a ne­cesita desfăşurarea a zeci de mii de militari americani la capătul lumii sau de a implica America în campanii masive de nation-building. More…