Ascensiunea și decăderea marilor puteri Răspunde

Anul trecut am fost surprins să descopăr că a fost tradusă în limba română la editura Polirom una din lecturile fundamentale pentru cei care studiază relațiile internaționale, cartea lui Paul M. Kennedy The Rise and Fall of the Great Powers. Traducerea Acensiunii și decăderii marilor puteri se încadrează într-o tendință generală de a pune la dispoziția publicului românesc clasici ai relațiilor internaționale: Hans Morgenthau, Kenneth N. Waltz, E. H Carr, Alexander Wendt sau Henry Kissinger. Efortul editorial merită salutat având în vedere faptul că majoritatea lucrărilor fundamentale de relații internaționale erau accesibile numai în biblioteci, xeroxuri sau metode mai mult sau mai puțin legale (library.nu, acum defunctă).

Lecturând traducerile în limba română a unor clasici ai relațiilor internaționale am constatat variații foarte mari în calitatea traducerilor și absența unui efort susținut de a traduce opera unui autor în mod sistematic. Una din cele mai dezastroase traduceri în limba română al unui clasic al relațiilor internaționale este Diplomația lui Henry Kissinger, în timp ce Teoria politicii internaționale a lui Kenneth Waltz este o traducere relativ bună, dar nu strălucită. Mai gravă este lipsa publicării sistematice a operei unui autor, iar primele exemple care îmi vin în minte sunt A. J. P. Taylor și Kenneth N. Waltz.

Din opera lui A. J. P. Taylor s-au publicat în limba română Originile celui de-Al Doilea Război Mondial (Polirom) și Monarhia Habsburgică (Editura All). Niciuna din edituri nu a continuat demersul de traducere a operei reputatului istoric birtanic, iar opus magnum al acestuia, The Struggle for Mastery in Europe: 1848-1918, nu a fost tradusă în limba română. În cazul lui Kenneth Waltz situația este oarecum mai bună, Polirom a tradus Teoria politicii internaționale, dar la editura Institutul European anterior fusese tradus volumul Omul, statul și războiul.

Articolul acesta nu este însă un eseu despre traducerile de literatură de relații internaționale în România, cu toate că ar fi un subiect bun de abordat. De asemenea articolul nu va analiza calitatea ediției în limba română a istoricului britanic. Articolul se va axa pe semnificația și actualitatea volumului publicat acum mai bine de 20 de ani de către Paul Kennedy. Comentariile au la baza ediția a doua în limba engleză din 1987 a lucrării istoricului  britanic.

Ascensiunea și decăderea marilor puteri a generat la apariția ei o aprigă dezbatere cu privire la modul în care puterea economică și puterea militară interacționează pentru a afect evoluția puterilor în cadrul sistemului internațional. Volumul a deschis prima etapă a dezbaterii privind declinul puterii americane, dezbatere care va fi curmată de sfârșitul Războiului Rece, de disoluția Uniunii Sovietice și de un deceniu de unipolaritate americană. Subiectul declinului puterii americane și a supra-extinderii imperiale a SUA a revenit în contextul războaielor din Irak și Afganistan, a crizei economice și financiare din 2008 și a ascensiunii Chinei și Indiei. Cartea lui Paul Kennedy este relevantă și din alt motiv, oferă o perspectivă istorică asupra datoriilor suverane și a modului cum deficitele bugetare au afectat strategiile marilor puteri și au condus la decăderea acestora.

Istoricul britanic Paul M. Kennedy a realizat o lucrare despre puterea națională și modul în care aceasta evoluează pe termen lung, de la începutul perioadei moderne (1500), până aproape de sfârștul Războiului Rece (prima ediție a acestei cărți a fost publicată în 1987). Subiectul volumului este interacțiunea dintre economie și strategie în contextul acțiunii marilor puteri pentru a-și conserva forța și avuția. Teza avansată de Kenedy este simplă: ascensiunea marilor puteri pe termen lung și/sau în urma unor războaie hegemonice se corelează puternic cu resursele de care dispun și eficiența economiei lor. Supraextinderea imperială, asumarea unor angajamente de securitate mai mari decât pot fi susținute de economia națională, combinată declinul relativ în fața competiției altor puteri sunt principalele amenințări la poziția marilor puteri.

Din punct de vedere teoretic volumul Ascensiunea și decăderea marilor puteri se încadrează în școala realistă a relațiilor internaționale. Paul Kennedy identifică o tendință, o tipologie istorică, nu avansează și testează o teorie. Demersul său intelectual se încadrează în școala realistă a relațiilor internaționale, deoarece marile puteri se află în competiție pentru resurse finite într-un mediu anarhic. Kennedy afirmă că în cadrul sistemului internațional statele (marile puteri) sunt în competiție pentru putere relativă, adică judecă puterea lor în raport cu alte state, ci nu în termeni absoluți. Cel mai bun exemplu pentru a explica cum funcționează acest proces este situația Franței în 1914: deși era mai puternică comparativ cu nivelul atins în 1850 sau 1870, în raport cu Germania contemporană era mai slabă. Cum creșterea și dezvoltarea economică nu sunt fenomene uniforme, diferențele de putere relativă și capabilități între state tind să se adâncească. Perspectiva economică pe care volumul o abordează este mercantilistă, ilustrată foarte bine de următorul citat:

Sounds crudely mercantilistic to express it this way but wealth is usually needed to underpin military power, and military power is usually needed to acquire and protect wealth.

În viziunea lui Paul Kennedy statele trăiesc într-o tensiune continuă generată de nevoia de a-și asigura securitatea și existența într-un mediu anarhic, pe de o parte și nevoia de a a fi competitiv într-un mediu economic de tip laissez-faire.[i]

Kennedy argumentează că există o relație cauzală între evoluțiile echilibrelor  economice și productive, pe de o parte, și poziția marilor puteri în cadrul sistemului internațional. Istoricul britanic arată că, pe termen lung, există o conexiune clară între ascensiunea și declinul economic al unei mari puteri și ascensiunea și declinul militar al acesteia. Există totuși un hiat între traiectoria sa economică și puterea sa politică și militară. Paradoxul acesta se justifică prin faptul că prioritățile statului în materie de securitate variază în timp.

O poziție în vârful ierarhiei economice nu este echivalentă automat și cu o poziție similară în plan politic și militar, cel mai bun exemplu în acest sens este cazul Statelor Unite la începutul secolului al XX-lea – deși avea cea mai puternică economie a lumii, era o putere militară de mână a doua. Acest paradox este întărit de faptul că transformarea puterii economice în forță militară și influență politică în cadrul sistemului internațional nu are loc peste noapte – este un proces relativ îndelungat. Hiatul se manifestă și în cazul declinul unei puteri. Decăderea unei puteri nu se petrece brusc, ci este un proces îndelungat. Marea Britanie își  pierde poziția de principală economie a lumii la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar de-abia după Al Doilea Război Mondial ea nu va mai fi o mare putere.

Lucrarea nu avansează o explicație economică pentru succesul sau insuccesul politico-militar al unei mari puteri. O explicație de tip economic nu este posibilă pentru a explica ascensiunea sau declinul unei mari puteri din cauză că sunt foarte multe variabile care afectează acest lucru: poziția geografică, organizarea forțelor armate sau sistemul de alianțe la care aceasta aderă.

Un exemplu clasic de supraextindere militară, dublat de ruină economică, care a condus la declinul unei mari puteri, este cel al monarhiei Habsburgice în secolele XVI-XVII. Imperiul Habsburgic era un conglomerat heterogen și difuz de teritorii, obținute prin alianțe matrimoniale, moșteniri și cuceriri. Habsburgii creeaseră o rețea dinastică care controla teritorii în Europa care se întindeau de la Gibraltar până în Ungaria, și din Sicilia până la Amsterdam. Teritoriile europene erau completate de posesiunile coroanei spaniole de pe continentul american.

La debutul erei moderne baza de putere a Habsburgilor era impresionantă. Din punct de vedere economic și financiar puterea acestora se fundamenta pe taxele colectate din Castilia, una din cele mai prospere regiuni economice ale Europei, și pe controlul centrelor financiare, comerciale și manufacturiere din Țările de Jos și orașele italiene. Din coloniile spaniole coroana Habsburgică colecta o cincime din tot aurul și argintul extras, care ajungeau în cuferele acesteia prin intermediul cele mai puternice flote militare și comerciale din acea perioadă.

În termeni militari Habsburgii puteau apela la serviciile celor mai buni mercenari europeni și a celor mai buni navigatori din Spania, Italia și Țările de Jos. De departe cel mai mare avantaj militar posedat de Habsburgi era infanteria spaniolă, organizată în primele unități coerente și eficiente pe câmpul de luptă: tercios. Un tercio reunea infanterie înarmată cu sulițe și halebarde combinată cu arbaletieri și mai târziu archebuzieri sau muschetari. Această combinație putea face față atacurilor cavaleriei inamice și era capabilă să lanseze atacuri devastatoare asupra infanteriei.

Tercio-ul a dominat câmpul de luptă european până la bătălia de la Rocroi (1643), iar infanteristul spaniol a reprezentat unul din principalii pivoți ai puterii Habsburgice.[ii] Paul Kennedy observă că în momentul în care proporția de infanteria spaniolă din armatele habsburgice a scăzut în favoarea mercenarilor germani, italieni și elvețieni, Habsburgii au început să piardă pe câmpul de luptă.

Chiar dacă Habsburgii nu au formulat un plan coerent de hegemonie asupra Europei, pentru celalate puteri europene puterea lor reprezenta o amenințare.  Acumularea de teritorii, frica pe care această evoluție a generat-o în Franța, Țările de Jos, Anglia și spațiul german, precum și conflictul religios dintre protestanți și catolici, au generat o contrareacție de proporții la puterea acestora.

Înfrângerea Habsburgilor și sfârșitul tentativei hegemonice a acestora reflectă relația de cauzalitate identificată Paul Kennedy. Caracterul eterogen și descentralizat al Imperiului Habsburgic s-a dovedit a fi o slăbiciune structurală, Carol al V-lea și Filip al II-lea fiind nevoiți să angajeze lupta simultan pe două sau trei fronturi, iar atunci când nu luptau pe mai multe fronturi, intervalele de timp între conflicte erau atât de scurte încât nu permiteau Habsburgilor să-și refacă și să-și conserve forțele. Revoluția în domeniul militar de la începutul perioadei moderne a condus la creșterea costurilor securității în raport cu evul mediu: infanteria dotată cu arme de foc, fortul de artilerie (trace italienne) și navele de luptă oceanice (galioanele) înghițeau fonduri. Cheltuielile de război ale Habsburgilor au crescut treptat și au depășit cu mult veniturile. S-a recurs la împrumuturi pentru a finanța campaniile din Țările de Jos, iar deficitele acumulate au condus la falimentele repetate ale coroanei spaniole în secolele XVI-XVII.

Declinul Habsburgilor a avut și cauze politice și economice interne: incapacitatea coroanei spaniole de a mobiliza și utiliza eficient resursele aflate la dispoziție, fiscalitatea excesivă și ineficientă, lipsa unei autorități centrale care să administreze și să controleze teritoriile habsburgice și inhibarea dezvoltării economice prin descurajarea inovării și război. Problemele economice au fost exacerbate de argintul adus de flotele spaniole din Americi care a generat inflație și a fost utilizat pentru plata armatei din Flandra sau a datoriilor.[iii]  Alte cauze care au contribuit la decăderea puterii Habsurgilor au fost impactul contra-reformei și a naționalismului spaniol prin expulzarea evreilor și a musulmanilor convertiți la creștinism  (moriscos) și tăierea legăturilor cu universitățile străine; barierele comerciale interne, restricționarea comerțului prin crearea de monopoluri, precum și tendința de a opta pentru cariera militară, considerată ca fiind mult mai onorabilă, decât alegerea unei profesii comerciale (negustor sau meștesugar), au erodat baza puterii habsburgice.  Paul Kennedy concluzionează tranșant, lansând în același timp și un avertisment:

At the center of Spain’s decline was the failure to recognize the importance of preserving the economic underpinnings of a powerful military machine.

Volumul Ascensiunea și decăderea marilor puteri a fost bine primit la momentul publicării sale, fiind o lucrarea care a reușit să atragă și publicul nespecialist. Totuși demersul lui Paul Kennedy nu a fost lipsit de critici serioase din partea mediului academic. Charles Tilly a remarcat utilitatea volumului la apariția acestuia a evidențiat și câteva slăbiciuni ale demersului lui Paul Kennedy.

Astfel Tilly îi reproșează că aduce argumente mai vechi, utilizate anterior de Mancur Olson în The Rise and Decline of Nations, pe care Kennedy nici nu se obosește să-l citeze, politologul și sociologul american criticând lipsa de consecvență în argumentare și în tratarea marilor puteri. De asemenea Tilly a considerat că istoricul britanic utilizează tautologii pentru a-și susține argumentele.

Sociologul britanic Anthony Giddens a remarcat calitatea și vastitatea studiului întreprins de Kennedy, subliniind că aceasta a realizat o narațiune istorică de calitate. Giddens considercă că Ascensiunea și decăderea marilor puteri nu este numai o lucrare de istorice comparată, ci și una de sociologie, care reușeste să obțină un echilibru între tendințele istorice universale și particularitățle locale. Sociologul britanic a formulat la vremea respectivă o serie de critici la adresa operei lui Paul Kennedy, cum ar fi faptul că nu analizează forțele motrice din spatele dezvoltării economice. Anthony Giddens constată că teza avansată în Ascensiunea și decăderea marilor puteri conform căreia evoluțiile economice și tehnologice afectează structurile sociale, nu este este susținută de dovezile și argumentele aduse de Kennedy, ci dimpotrivă demonstrează contrariul.

În finalul recenziei sale sociologul britanic avertizează că declinul relativ al marilor puteri în secolul XX nu este similar cu modelele istorice anterioare, deoarece modelul statului națiune european a fost exportat la nivel global, unde a suferit o serie de transformări, deci analiza ar trebui să se concentreze asupra factorilor ce afectează existența statele națiune la sfârșitul acelui secol.

O recenzie critică și acidă a lucrării lui Kennedy îi aparține lui Immanuel Wallerstein. Acesta îl acuză pe Kennedy că utilizează determinismul economic pentru a prezenta o viziune Whig asupra istoriei. Pe lânga incoerența metodologică și modul în care Kennedy definește marile puteri, Wallerstein i-a reproșat că se preocupă mai mult de tentativele de hegemonie și declinul potențialilor hegemoni decât cu „ascensiunea și declinul marilor puteri.”

Din punct de vedere istoric Wallerstein îi reproșează lui Kennedy faptul că abordarea sa crează impresia unei ciclicități istorice și nu explică ce era diferit în 1500 în Europa în raport cu alte perioade istorice precum și lipsa politicii din analiza acestuia, mai precis lipsa conflictului ideologic.  Wallerstein nu acceptă justificările lui Paul Kennedy privind carențele teoretice și inconsecvența metodologică, acuzând faptul că opera sa nu diferă foarte mult de o analiză jurnalistică.

Criticile privind incoerența metodologică sunt oarecum îndreptățite – dar cititorul trebuie să înțeleagă că autorul este istoric, nu politolog sau sociolog. Predicțiile realizate de Kennedy trebuie judecate în contextul istoric în care au fost făcute – sfârșitul anilor ‘80, iar considerațiile de factură culturală din introducere trebuie confruntate cu ultimele cercetări în privința rolului culturii în cadrul dezvoltării politice și economice. Volumul în sine este util și valoros pentru că pune în valoare relația dintre strategie și economie, este un compendiu bun în ceea ce privește istoria marilor puteri europene și a tentativelor hegemonie, precum și pentru că oferă o serie întreagă de direcții de cercetare pentru cei interesați de studiul marilor puteri, de impactul factorilor economici asupra politicii externe și de securitatea europeană. Volumul este o lectură fundamentală pentru cei interesați de dezbaterea privind declinul puterii americane.

George VIŞAN


[i] E discutabil cât de laissez faire era economia globală în 1987 sau la 1500. Kennedy abuzează de acest termen din punct de vedere metodologic.

[ii] De-abia la începutul secolului al XVIII-lea tercio-ul a dispărut definitiv de pe câmpul de luptă fiind înlocuit de infanteria înarmată cu arme de foc dotate cu baionete detașabile.

[iii] Habsburgii foloseau transferurile de metale prețioase drept garanție pentru obținerea de împrumuturi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s