Lecţia zilei de 18 iunie: fortitudine şi demnitate în faţa dezastrului – Charles de Gaulle şi Winston Churchill 9

Winston Churchill si Charles de Gaull la Marrakech, 1944

Winston Churchill si Charles de Gaulle la Marrakech, 1944

Aş fi vrut să public acest articol fix pe 18 iunie, dar un angajament anterior m-a împiedicat să fac acest lucru, dar mai bine mai târziu decât deloc. Pe scurt de ce este este importantă ziua de 18 iunie şi care este legătura cu Charles de Gaulle şi Winston Churchill? În această zi, în teribila vară a anului 1940, cei doi au ţinut două discursuri mobilizatoare şi decisive în acelaşi timp,  în privinţa politici urmate de aliaţi în Al Doilea Război Mondial. Scopul acestui articol este dublu: în primul rând vreau să arăt rolul lidershipului şi a caracterului personal al politicianului în momentele de criză, şi în al doilea rând faptul că puterea politică nu se întemeiază numai pe factori materiali. Voi prezenta mai întâi discursul lui Charles de Gaulle şi voi continua cu cel al lui Winston Churchill.

În momentul în care Charles de Gaulle rostea la BBC Apelul de la 18 iunie era un nimeni în plan politic – era doar un general francez, fost membru al guvernului lui Paul Reynaud, care alesese exilul în locul capitulării. Cu o zi în urmă, pe 17 iunie batrânul mareşal Pétain, numit premier de către preşedintele Albert Lebrun, anunţase disponibilitatea guvernului său de a încheia un armistiţiu cu forţele germane care invadeseră teritoriul francez la data 10 mai 1940. Înfrângerea suferită de Franţa în vara anului 1940 a însemnat două lucruri: ocupaţia germană ce va dura până în august 1944 şi dispariţia celei de-a Treia Republici, şi în consecinţă şi a regimului democratic până în momentul eliberării.  Apelul de la 18 iunie rostit de de Gaulle simbolizează două lucruri: în primul rând renaşterea speranţei pentru o naţiune înfrântă şi în al doilea rând necesitatea de a continua lupta, de a nu a accepta verdictul confruntării militare şi a rezista în faţa inamicului.

Discusul lui de Gaulle este lapidar, constând în 10 paragrafe scurte, dar în acelaşi timp este analitic şi emoţional. Înfrângerea din Bătălia Franţei nu este atribuită inamicului în sine, ci superiorităţii acestuia în plan material. De Gaulle nu spune „ne-au înfrânt germanii”, ci am fost înfrânţi de superioritatea lor în materie de tancuri, tunuri şi avioane.  De fapt numele inamicului nu este pronunţat în discurs – acest lucru subliniază dorinţa de nu-i recunoaşte meritele invadatorului, de a-l sfida în momentul victoriei. O a doua cauză a înfrângerii din mai-iunie în 1940 este atribuită de către de Gaulle conducerii politicii şi militare a celei de-a Treia Republici, care acum, în loc să continue lupta alege capitularea. Pentru a demonstra că lupta poate fi continuată de Gaulle arată că în ciuda înfrângerii imperiul colonial francez şi marina franceză sunt intacte. Înfrângerea nu este totală, cei care vor să continue luptă pană la eventuala victorie sunt invitaţi sa se alăture lui  şi camarazilor săi aflaţi în Marea Britanie. Francezii care vor să continue lupta pot beneficia de alianţa cu Regatul Unit şi de baza industrială a Statelor Unite. Chiar dacă ţinta lui de Gaulle în seara zilei de 18 iunie 1940 nu au fost cetăţenii francezi, ci militarii francezi, acest discurs reprezintă prima sa afirmare ca om politic. Dacă la începutul emisiei Charles de Gaulle era un simplu general francez emigrat în Anglia, la sfârşitul acesteia este practic liderul Franţei care nu a capitulat, a acelor francezi care cred că victoria germană este doar vremelnică şi accidentală. Chiar dacă autoritatea lui va fi cu greu recunoscută în Franţa şi se va dovedi un partener dificil pentru celelalte puteri aliate, prin discursul şi atitudinea sa ulterioară Charles de Gaulle dovedeşte că este singurul capabil să reprezintă o Franţă liberă şi combatantă.  Apelul de la 18 iunie devine astfel documentul fondator al Rezistenţei franceze.

Al doilea discurs din ziua de 18 iunie 1940, cunoscut ca Their Finest Hour i-a aparţinut lui Winston Churchill şi la fel ca şi cel al lui Charles de Gaulle este un apel la luptă şi rezistenţă. Tonul primului-ministru este grav, dar nu alarmist. Scopul său este acela de a informa Parlamentul în privinţa cursului războiului şi a măsurilor care le va lua cabinetul său, dar şi de a mobiliza cetăţenii pentru Bătălia Angliei. În acest sens oferă o prezentare destul de detaliată a situaţiei politice şi militare şi o analiză a campaniilor aliate din Norvegia şi Franţa. Pe alocuri se dovedeşte a fi chiar ironic la adresa inamicilor Angliei, Germania şi Italia. Pentru Churchill miza Bătăliei Angliei este supravieţuirea instituţiilor britanice şi a modului de viaţă britanic. Discursul culminează cu un avertisment ce se va dovedi profetic: dacă Marea Britanie va capitula, întregul glob va cădea sub dominaţia lui Hitler, dacă însă va rezista atunci Hitler va fi înfrânt.

Spre deosebire însă de de Gaulle, Churchill se adresa Camerei Comunelor şi unei ţări libere, dar aflate într-o situaţie dificilă. Chiar dacă armată britanică trimisă în Franţa, British Expeditionary Force, fusese evacuată în mare parte la Dunquerque, în cadrul Operaţiunii Dynamo, această se întorsese acasă fără echipamentul greu. În schimb forţele aeriene şi în special Fighter Command, erau relativ intacte şi puteau apăra insulele britanice de atacurile Luftwaffe. Churchill subliniază că acest lucru s-a datorat faptului că RAF şi-a conservat forţele în cadrul Batăliei Franţei, angajând cu zgârcenie în luptă escadrilele sale de vânătoare.  Churchill aminteşte în discursul său că armatele lui Hitler trebuiau să traverseze Canalul Mânecii ca să invadeze Regatul Unit, iar Royal Navy era intactă şi gata de luptă. Ceea ce însă este mai grav şi este recunoscut de Churchill în discurs este faptul că Marea Britanie lupta acum singură, lipsindu-i vreun aliat pe continent. Cu toate acestea Churchill argumentează că Marea Britanie se poate baza pe Imperiul său, evocând sprijinul dominioanelor care vor lupta alături de ea: Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud.  Pe lângă puterea dominionelor şi a imperiului este mentionat şi aportul ţărilor acum ocupate de Germania, dar a caror guverne au decis să continue lupa: Polonia, Cehoslovacia, Olanda, Norvegia şi Belgia. Churchill de asemenea avertizează Franţa ocupată să nu colaboreze cu Germania într-un potenţial atac asupra Insulelor Britanice şi îndeamnă autorităţile franceze să continue să reziste.

Ce semnificaţie au astăzi aceste două discursuri, ţinute acum 70 de ani în toiul celei de Al Doilea Război Mondial? În primul rând fortitudine – adică curajul moral de a continua după un eşec. Pentru un om politic şi un lider această este o trăsătură fundamentală de caracter, utilă mai ales în situaţiile limită. Confruntaţi cu înfrângerea de Gaulle şi Churchill aleg să meargă mai departe, să continue lupta cu un inamic necruţător, cu care nu se poate negocia. Pentru cei doi capitularea sau negocierea cu Germania Nazistă nu era o soluţie. Lupta, sacrificiul şi curajul sunt „răul cel mai mic”,  şi transmit acest lucru cetăţenilor şi militarilor care le-au ascultat cuvintele în iunie 1940. O a doua lecţie este demnitatea cu care cei doi se prezintă în faţă auditoriului. Atât pentru Charles de Gaulle cât şi pentru Winston Churchill situaţia era dificilă, dar acest lucru nu-i împiedică să transmită auditoriului faptul că nu este momentul să dispere şi să se arunce la picioarele inamicului. Încrederea lor în eventuala victorie a aliaţilor putea părea în acele momente din vara anului 1940 ca fiind cel puţin naivă – dar s-a dovedit a fi până la urmă profectică. Winston Churchill şi Charles de Gaulle nu au învins Germania Nazistă ţinând discursuri, dar au reuşit să-i inspire pe cei luptau pe front sau care contribuiau la efortul de război să meargă mai departe, să reziste, să lupte şi să învingă. Pentru un politician sau pentru o persoană care aspiră la o funcţie publică aceste două discursuri le consider a fi lectură obligatorie, mai ales în situaţiile dificile.

O altă semnificaţie a acestor discursuri constă în elementele non-materiale ale puterii. Puterea unui stat nu se măsoară numai în PIB sau numărul de tancuri, avioane şi nave disponibile la un moment dat, ci şi în caracterul naţional, un element disputat şi dificil de estimat. Subsumate caracterului naţional stau lidershipul şi capacitatea  elitelor politice la un moment dat de a mobiliza, de a convinge, restul cetăţenilor de cursul care trebuie urmat. Dacă Marea Britanie nu ar fi avut în 1940 o persoană ca Winston Churchill în 10 Downing Street atunci ar fi fost sigur înfrântă în Bătălia Angliei. Iar dacă Franţa ar fi dispus doar de mareşalul Pétain în 1940, atunci eliberarea din 1944 nu ar mai fi venit niciodată.

George VIŞAN

Anunțuri

9 comments

  1. @George
    Foarte interesant postul, in special remarca cu elementele non-materiale ale puterii. Indirect, imi aduce aminte de o mica polemica a mea cu un forumist pe Security Jam forum. El pleda pentru analiza realista asupra Indiei, Braziliei, etc eu pledam pentru aplicarea unui concept de „meta-putere” acestor puteri in devenire, tarile respective avand un alt obiectiv cand vine vorba de influenta, jocuri de putere.

  2. @ Semanticus – de cand cu modelele parcimonioase ale behaviorismului s-a cam uitat de elementele imateriale ale puterii in RI. Pe de alta parte pentru sociologi si antropologi puterea politica are si aceasta latura care nu se preteaza la masurari cantitative. Ar merita dezvoltata o metodologie de masurare a elementelor non-materiale ale puterii in RI care sa includa leadership-ul, legitimitatea regimului, calitatea guvernarii si caracterul national. Am vazut tentative in acest sens la scoala realismului neo-clasic – vezi lucrarea „Neo-Classical Realism, the State and Foreign Policy” de Ripsman, Lobell si Taliafero.

  3. Da, poveste lunga, inceputa cand au plecat in anii 70 cativa rebeli de la RAND si au deschis „cutia neagra”, sa vada ce este in ea, sa studieze codul operational al liderilor in RI, au venit si psihologii si au redescoperit studiile din timpul ultimului razboi mondial…

  4. @ Semanticus – a publicat impreuna cu Iulia Motoc la Polirom un handbook pe politica externa. Ambii mi-au fost profesori la master la FSP.

  5. Ma rog nici eu nu am vazut manualul. Stiu de el doar din oferta de la Polirom si de pe blogul doamnei Motoc. Mi se pare ca e al doilea manual romanesc pe RI scos de Polirom in ultimii doi ani. Cei doi predau drept international public si drepturile omului, dar au si un background solid in teoria relatiilor internationale, nu mai vorbesc de experienta doamnei Motoc ca raportor ONU.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s