La masacre purtam de obicei jeans 1

Screenshot_1

Imaginați-vă un moment că Hitler a câștigat războiul și că societatea germană a ajuns la o oarecare normalitate a traiului zilnic. Ororile lagărelor de gazare au fost cosmetizate, dar statul are grijă să nu fie uitate de tot, ca un avertisment pentru eventuali opozanți. Închipuiți-vă, apoi, că peste câteva decenii un regizor dintr-o tară neutră vine să facă un documentar în care torționarii și criminali naziști își povestesc trecutul cu o oarecare naturalețe.

Asta fac Joshua Oppenheimer și ceilalții în Actul uciderii (The Act of Killing). Numai că, în loc de un regim imaginar post-Hitler, avem Indonezia post-Suharto. Filmul nu este un documentar clasic cu interviuri în fața camerei și imagini de arhivă. Regizorul a ales să îi îndemne pe criminalii de atunci („cetățeni onorabili” astăzi) să joace roluri de torționari și victime într-o producție menită să arate „adevărul” despre tinerețea lor. Numai că ceea ce vedem nu este în primul rând producția rezultată ci procesul din spatele camerelor: modul în care ei relaționează, povestesc, justifică, profită de pe urma ororilor de atunci.

Criticii din vestul Europei și din America de Nord par să fi fost oripilați de violența directă și indirectă a filmului. Mă aștept ca pentru publicul român filmul să fie mai ușor de digerat. Ca români în anii ‘90, majoritatea ma fost expuși unor discuții despre dictatură, crimă și – în general – cantitatea de rău pe care o poate face un om altuia. Dacă în ‘90 erați prea tineri să participați la această discuție, puteți privi acest film ca un proces accelerat de maturizare morală și politică. More…

Reclame

Hamlet in Berlin 2

Ce poate explica faptul că statul naţional german creat de Otto von Bismark a fost la originea celor două Războaie Mondiale care şi-au lăsat o amprentă definitorie asupra istoriei secolului XX ? – Naţionalismul care a dus la naşterea celui de-al Doilea Reich şi care a caracterizat în bună măsură viaţa socială şi politică a celei mai recente Mari Puteri europene? – Nu, răspunde Lucian Boia în noua sa carte, Tragedia Germaniei; Germania nu a fost mai naţionalistă decât Franţa sau alte state ale vremii, ea a fost pur şi simplu naţionalistă în alt fel. – Sunt regimul politic mult mai puţin democratic, tradiţiile aristocratice feudale şi militare ale celui de-al Doilea Reich responsabile pentru evenimentele tragice care au urmat? – Nu, Germania bismarkiană şi wilhelmiană, explică istoricul bucureştean în aceiaşi carte, era poate mai puţin democratică decât Franţa sau Marea Britanie, dar libertăţile fundamentale şi domnia legii erau respectate, iar regimul politic complicat şi organizarea administrativă complexă a celui de-al Doilea Reich reprezentau un mecanism instituţional original pentru asigurarea separării şi echilibrului puterilor, unul adaptat la condiţiile obiective dintr-un spaţiu politic eterogen, intrat mai târziu în modernitate şi în care totuşi curentele politice avangardiste anti-sistem, ca socialismul, înregistrau cea mai dinamică dezvoltare din lume la acea dată.

More…

Lecţia zilei de 18 iunie: fortitudine şi demnitate în faţa dezastrului – Charles de Gaulle şi Winston Churchill 9

Winston Churchill si Charles de Gaull la Marrakech, 1944

Winston Churchill si Charles de Gaulle la Marrakech, 1944

Aş fi vrut să public acest articol fix pe 18 iunie, dar un angajament anterior m-a împiedicat să fac acest lucru, dar mai bine mai târziu decât deloc. Pe scurt de ce este este importantă ziua de 18 iunie şi care este legătura cu Charles de Gaulle şi Winston Churchill? În această zi, în teribila vară a anului 1940, cei doi au ţinut două discursuri mobilizatoare şi decisive în acelaşi timp,  în privinţa politici urmate de aliaţi în Al Doilea Război Mondial. Scopul acestui articol este dublu: în primul rând vreau să arăt rolul lidershipului şi a caracterului personal al politicianului în momentele de criză, şi în al doilea rând faptul că puterea politică nu se întemeiază numai pe factori materiali. Voi prezenta mai întâi discursul lui Charles de Gaulle şi voi continua cu cel al lui Winston Churchill.

More…

Appeasement 2

Munich Agreement: Neville Chamberlain, Joachim von Ribbentrop, Edouard Deladier, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Galeazzo Ciano

Munich Agreement: Neville Chamberlain, Joachim von Ribbentrop, Edouard Daladier, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Galeazzo Ciano

The term appeasement is unpopular today both in politics and in academia as it is associated with the policy pursued by France and Great Britain towards Nazi Germany in the 1930s. The highpoint of this policy was reached on September 29, 1938 in Munich when the Western Powers gave in to Hitler’s territorial demands concerning Czechoslovakia. Since then the term has been associated with political and military weakness and treachery. This article represents the second installment in a series  dedicated to the commemorations of 70 years since the start of World War II and will deal with the political implications of appeasement. In the following lines I will outline the meaning of appeasement and its implications for the international system. My approach will draw upon the work of Robert Gilpin and of Mark R. Brawley and will concentrate on defining appeasement and explaining the political context in which it was implemented.

More…