Imaginați-vă un moment că Hitler a câștigat războiul și că societatea germană a ajuns la o oarecare normalitate a traiului zilnic. Ororile lagărelor de gazare au fost cosmetizate, dar statul are grijă să nu fie uitate de tot, ca un avertisment pentru eventuali opozanți. Închipuiți-vă, apoi, că peste câteva decenii un regizor dintr-o tară neutră vine să facă un documentar în care torționarii și criminali naziști își povestesc trecutul cu o oarecare naturalețe.

Asta fac Joshua Oppenheimer și ceilalții în Actul uciderii (The Act of Killing). Numai că, în loc de un regim imaginar post-Hitler, avem Indonezia post-Suharto. Filmul nu este un documentar clasic cu interviuri în fața camerei și imagini de arhivă. Regizorul a ales să îi îndemne pe criminalii de atunci („cetățeni onorabili” astăzi) să joace roluri de torționari și victime într-o producție menită să arate „adevărul” despre tinerețea lor. Numai că ceea ce vedem nu este în primul rând producția rezultată ci procesul din spatele camerelor: modul în care ei relaționează, povestesc, justifică, profită de pe urma ororilor de atunci.

Criticii din vestul Europei și din America de Nord par să fi fost oripilați de violența directă și indirectă a filmului. Mă aștept ca pentru publicul român filmul să fie mai ușor de digerat. Ca români în anii ‘90, majoritatea ma fost expuși unor discuții despre dictatură, crimă și – în general – cantitatea de rău pe care o poate face un om altuia. Dacă în ‘90 erați prea tineri să participați la această discuție, puteți privi acest film ca un proces accelerat de maturizare morală și politică. More…