Imaginați-vă un moment că Hitler a câștigat războiul și că societatea germană a ajuns la o oarecare normalitate a traiului zilnic. Ororile lagărelor de gazare au fost cosmetizate, dar statul are grijă să nu fie uitate de tot, ca un avertisment pentru eventuali opozanți. Închipuiți-vă, apoi, că peste câteva decenii un regizor dintr-o tară neutră vine să facă un documentar în care torționarii și criminali naziști își povestesc trecutul cu o oarecare naturalețe.
Asta fac Joshua Oppenheimer și ceilalții în Actul uciderii (The Act of Killing). Numai că, în loc de un regim imaginar post-Hitler, avem Indonezia post-Suharto. Filmul nu este un documentar clasic cu interviuri în fața camerei și imagini de arhivă. Regizorul a ales să îi îndemne pe criminalii de atunci („cetățeni onorabili” astăzi) să joace roluri de torționari și victime într-o producție menită să arate „adevărul” despre tinerețea lor. Numai că ceea ce vedem nu este în primul rând producția rezultată ci procesul din spatele camerelor: modul în care ei relaționează, povestesc, justifică, profită de pe urma ororilor de atunci.
Criticii din vestul Europei și din America de Nord par să fi fost oripilați de violența directă și indirectă a filmului. Mă aștept ca pentru publicul român filmul să fie mai ușor de digerat. Ca români în anii ‘90, majoritatea ma fost expuși unor discuții despre dictatură, crimă și – în general – cantitatea de rău pe care o poate face un om altuia. Dacă în ‘90 erați prea tineri să participați la această discuție, puteți privi acest film ca un proces accelerat de maturizare morală și politică.
Tehnica filmului este aparent simplă. Ai impresia uneori că regizorul are grijă la filmări doar ca lumina să cadă bine și în rest îi lasă pe protagoniști să se desfășoare singuri. În ciuda acestei aparențe, temele și motivele unei societăți închise și ale unui stat criminal se succed aproape amețitor. În două ore și ceva avem brigăzi ale morții, genocid, peștișori aurii de sticlă, vile care aproape s-ar califica pentru Strehaia, parcuri și menajerii private, diorame private cu rinoceri împăiați dintr-o specie pe cale de dispariție, îmbogățiți ai revoluției, taxă de protecție în angrou-ul cu zahăr, o prezentatoare de la televiziunea de stat care glorifică modul în care trupele paramilitare au ucis „cu umanism”ii, un travestit care simulează acte de canibalism, un ministru care ține discursuri orwelliene și multe altele.
O contribuție hotărâtoare la succesul filmului o au – în mod cinic – criminalii. înainte de a fi criminali aceștia au fost șmenari de bilete de cinema și au și acuma un simț neobișnuit de bine calibrat al spectacolului. Tot ei sunt în parte sincer preocupați să realizeze un film „adevărat”. Nu toți criminalii de altădată au s-au îmbogățit sau și-au construit vieți confortabile. Mulți au înnebunit sau s-au refugiat în droguri și alcool. Dintre aceștia cel puțin „eroul” principal Anwar Congo pare să îmbrățișeze în inconștient ideea că filmul este un proces în fața istoriei.
Închei cu un clip care nu este tocmai trailerul oficial dar ar trebui sa fie:
i Colaboratorii locali sunt creditați ca „Anonymous” din motive de protecție.
Civitas Politics 
O singura critica. Lagarele naziste au ucis milioane de evrei. Daca ar fi castigat ei n-ar mai fi existat. Nici romi. Nici pe cei bolnavi, pe care politica nazista ii omora pentru purificarea rasei. Comunistii si socialistii sunt vanati si astazi – din cate stiu in Romania este interzis un partid comunist. Cred ca filmul asta ar putea reprezenta pisica pentru acestia. Si raman liberalii. Astia sunt o miza prea mica. Recomand Kershow. Poate vezi cum liberalii l-au sustinut. Asa ca ei ar fi aliati, nu adversari.