Zilele acestea s-au împlinit 100 de ani de la semnarea Tratatului de la București, instrumentul diplomatic care a pus capăt celui de-al doilea război balcanic. Una din anticamerele Marelui Război, al doilea război balcanic a fost o conflagrație regională ce a izbucnit în urma disputelor izbucnite dintre foștii aliați din primul război balcanic privind reglementarea păcii și împărțirea teritoriilor europene cucerite de la Imperiul Otoman.

Pentru politica externă românească al doilea război balcanic și Tratatul de la București au reprezentat puncte de inflexiune importante. Implicarea României în ultimul război balcanic a transmis primele semnale Triplei Alianțe (Antanta) că Bucureștiul nu mai e un aliat de nădejde al Puterilor Centrale. Înainte de războaiele balcanice România era considerată de Franța un aliat german și pe cale de consecință diplomație franceză acorda o atenție scăzută Bucureștiului – în ciuda sentimentelor francofile a unei bune părți a elitei politice românești.

Relațiile româno-ruse cunosc și ele o îmbunătățire în perioada premărgătoare războiului punând și mai mult sub semnul întrebării loialitatea României față de Puterile Centrale – după 1878 Rusia era considerată cea mai mare amenințare la adresa securității și integrității statului român, fiind principalul motiv pentru care s-a optat pentru alianța cu Germania, Austro-Ungaria și Italia în 1883. Relansarea relațiilor românio-ruse se va face în ajunul Primului Război Mondial, prin vizita la Constanța a țarului Nicolae al II-lea.

Un aspect important, dar trecut cu vederea în cazul participării României la al doilea război balcanic, este balansarea ambițiilor hegemonice ale Bulgariei în Balcani. Dacă în primul război balcanic Bulgaria dorea anexarea Macedoniei (provincie otomană dorită și de aliații săi), anexarea Salonicăi și cucerirea Constantinopolului (un obiectiv aproape atins de armatele bulgare și asumat politic de regele Bulgariei, Țarul Ferdinand), Tratatul de la București pune capăt acestor ambiții. De asemenea intervenția României în această conflagrație balcanică pune capăt și pretențiilor teritoriale ale Bulgariei asupra Dobrogei, unul din motivele de tensiune dintre București și Sofia la începutul secolului trecut. Tentativele de anexarea a Dobrogei de către Bulgaria vor fi reluate peste cinci ani când Tratatul de la București (1918) impune României cedarea Cadrilaterului și a sudului Dobrogei vecinului de la sud de Dunăre, în timp ce restul provinciei istorice românești intră sub controlul Puterilor Centrale. Din cauza armistițiului cerut de Germania la 11 noiembrie 1918 prevederile acestui tratat nu au fost puse în aplicare.

După Tratatul de la București din 1913, Bulgaria devine un stat revanșard și se va alătura Puterilor Centrale pentru a încerca să recupereze teritoriile pierdute în urma Tratatului de la București, devenind o putere revanșardă. Sofia renunța la alianța tradițională cu Rusia, care nu a sprijinit-o în al doilea război balcanic, și pariază pe o victorie a Puterilor Centrale crezând că numai acestea pot schimba hotărârile luate la București.În mod particular Austro-Ungaria a încercat să folosească Bulgaria drept contrapondere pentru a stăvili iredentismul sârb care îi amenința provinciile din Balcani și inspira conaționalii acestora din cadrul imperiului. Înfrângerea suferită de Puterile Centrale în Primul Război Mondial va costa însă Bulgaria alte piederi teritoriale în favoarea vecinilor săi. Anexarea Cadrilaterului de către România chiar dacă sporește adâncimea strategică a teritoriului național, crește accesul la Marea Neagră prin prelungrea coastelor și oferă un spațiu pentru colonizarea românilor din Balcani care doreau să emigreze în „țara mumă” – va crea o serie întreagă de probleme politico-strategice pentru țara noastră.

Anexarea Cadrilaterului va însemna în 1916, în momentul intrării României în război de partea Antantei, că militarii români vor trebui să lupte pe două fronturi, aspect ce va avea consecințe nefaste pentru campania românească. Contra-atacul austro-german în Transilvania dublat de atacul bulgaro-german la sud de Dunăre va forța România să bată în retragere și să lupte pentru supraviețuire pe toată durata războiului. Chiar dacă victoria aliaților occidentali și sistemul de tratate de la Versailles a însemnat returnarea Cadrilaterului României, acest teritoriu va continua să fie un măr al discordiei între statul român și cel bulgar până la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial când acesta a fost cedat Bulgariei.

Victoria facilă în fața trupelor bulgare a sporit în mod nejustificat încrederea politicienilor și generalilor români în capacitatea trupelor românești de a face față rigorilor unui război modern, la mai bine 35 de ani de la ultimul conflict în care a fost implicată România (Războiul de Independență). Această atitudine a avut drept rezultat subestimarea trupelor bulgare în 1916, care s-au dovedit mult mai bine pregătite, motivate și echipate decât trupele române alocate frontului de sud. Subestimarea forțelor militare bulgare a costat scump România în Primul Război Mondial.

Tratatul de la București din 1913 și implicarea decisivă a România al doilea război balcanic reprezintă evenimente majore în istoria politicii externe românești marcând implicarea statului român in politica de putere europeană nu numai ca subiect, dar și ca arbitru al unei dispute importante. Dacă diplomații români au fost forțați la Congresul de la Berlin în 1878 să facă anti-cameră și să aștepte să fie informați de reprezentanții marilor puteri în privința deciziilor care priveau România, fără a avea oportunitatea de a le influența sau a se pronunța asupra lor, în 1913 puterile balcanice au putut să-și reglementeze singure, cu sprijinul Marilor Puteri ce-i drept, diferendele rezultate din tentativa de a expulza Imperiul Otoman din Sud-Estul Europei.

George VIŞAN