În urmă cu câteva săptămâni, Robert Kaplan avertiza într-un comentariu din Wall Street Journal că președintele Trump ar trebui să conștientizeze că orice măsură care afectează prezența americană în Coreea de Sud subminează deopotrivă Japonia și securitatea regională.
Comunitatea internațională trebuie să nu uite sau să treacă cu vederea. Puteri precum China și Rusia mizează deseori pe faptul că la un moment dat oamenii vor da uitării ceea ce s-a întâmplat.
More…
Consolidarea alianțelor, apărarea ordinii postbelice, contrabalansarea puterilor revizioniste, dar și asigurarea unei letalități de secol XXI sunt printre cele mai importante priorități ale Pentagonului generalului Mattis.
Locul central în geografia amenințărilor îl ocupă revizionismul regional practicat de China și Rusia prin campaniile lor subversive, sub pragul agresiunilor clasice, la intersecția dintre civil și militar. Obiectivul lor nu este altul decât limitarea suveranității regiunilor din imediata lor apropiere, fie urmărind instituirea unei hegemonii indo-pacifice în cazul Chinei, fie transformarea aranjamentelor de securitate din Europa de o așa manieră, încât să reflecte interesele sale în cazul Rusiei. More…
Cu toată atenția centrată pe zgomotul produs de regimul din Coreea de Nord, se pierde din vedere elefantul din colțul camerei, China.
Mesajul de fond dinspre Japonia este despre responsabilitatea aliaților, a statelor care gândesc la fel, împărtășesc valorile democrației liberale și înțeleg urgența momentului: apărarea statu-quo-ului în fața gherilei difuze practicate de China, Rusia sau Iran. Ordinea liberală postbelică nu este doar o cauză americană, ci una care îi privește pe toți occidentalii. More…
Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii status-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de putred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, indirectă de testare a ipotezei declinului american la margini.
Și totuși, astăzi, pare că în cutia neagră ceva nu mai funcționează. Sechestrul bugetar al Pentagonului, shutdown-ul guvernului federal sunt mostrele unui Washington polarizat, ale unui „imperiu“ în declin și, totodată, semnalul unei noi „normalități“, care transformă America într-o vetocrație. „În condiții de polarizare ideologică, sistemul american de checks and balances, proiectat inițial să prevină emergența unui Executiv prea puternic a devenit o vetocrație. Sistemul decizional a devenit prea poros, prea democratic pentru propriul său bine, acordând unui număr mult prea mare de actori puterea de a bloca politicile publice“, spune Francis Fukuyama. Or, un Washington vetocratic înseamnă un Washington impredictibil. O linie roșie trasată astăzi poate să devină incertă mâine. Exact cum se întâmplă pe o piață în care legislația se schimbă arbitrar. Azi avem DNA, mâine o umbră instituțională golită de conținut.
Nervozitatea aliaților, pe care o observăm în periferiile globale, este în mare măsură „prețul politicii“ din Washington. Toate aceste ingrediente conduc la temerea că suntem în fața unui nou „moment Gorbaciov“, că recalibrarea ar putea merge prea departe, lăsându-i pe aliați vulnerabili și expuși instinctelor marilor puteri regionale: „Paradoxul lui Gorbaciov este că a avut dreptate în încercarea de a reforma un sistem demodat, supraîmpovărat, dar nu a prevăzut consecințele. A crezut că poate renunța la câteva fire fără a destrăma întreg puloverul“, spune David Ignatius într-un editorial din Washington Post. More…
Dacă acum câteva săptămâni o intervenție americană și aliată în războiul civil sirian părea ca fiind iminentă evoluțiile de pe frontul diplomatic au amânat această intervenție. Eșecul premierului Cameron de a obține un vot în Camera Comunelor care să susțină intervenția americană în Siria și opoziția ruso-chineză din Consiliul de Securitate al ONU au văduvit poziția SUA de legitimitatea necesară. Ezitările americane privind necesitatea intervenției armate în Siria au jucat de asemenea un rol important în amânarea a ceea ce părea inevitabil după atacul cu arme chimice de la Ghouta. Este util în momentul de față să ne uităm și să analizăm interesele fiecărui actor internațional implicat în criza siriană.
Statele Unite nu doresc în momentul de față să o conducă o intervenție, chiar și limitată în Siria. Atacul de la Ghouta a forțat însă mână administrației Obama, în joc fiind credibilitatea SUA după lansarea în urmă cu doi ani a „pragurilor de netrecut”. La nivel regional există însă „o cerere” pentru o intervenție americană care vine din partea aliaților Washington-ului: Turcia, Arabia Saudită, Qatar – care din diferite rațiuni strategice și politice doresc eliminarea regimul lui Bashar al Assad și îi sprijină pe rebeli. Din această poziției aliații SUA încearcă să convingă Washington-ul de necesitatea unei intervenții. În Europa singurul aliat american care ar sprijini o intervenție internațională și ar lua partea activ la ea este Franța, după „defecțiunea” britanică și lipsa de interes a statelor NATO și UE. În cazul prăbușirii regimului sirian, Rusia are cel mai mult de pierdut, fiind pus sub semnul întrebării rolul său în cadrul sistemului internațional. China deși nu are interese majore în Siria se opune intervenției, pentru a contrabalansa puterea americană. În prezent situația tinde spre soluționarea pașnică a crizei, dar riscul unei intervenții este totuși prezent. More…
Dacă urmăriţi ştirile legate de China veţi observa de multe ori sintagma angry netizens condemn/react sau ceva apropiat. Internetul a devenit principala supapă de nemulţumire a chinezilor atât faţă de guvern cât şi faţă de alte aspecte ale societăţii. Angajaţi guvernamentali corupţi, situaţii violente, cenzură şi cazuri legate de drepturile omului sunt aprig dezbătute pe Internetul chinez până să fie, bineînţeles, închise de Poliţia Internetului.
Singurele arme împotriva cenzurii sunt IP-ul alocat dinamic şi posibilitatea de a reblog-a ştiri, făcând astfel imposibilă închiderea tuturor postărilor; Internetul se comportă ca un foc de preerie. Problema este că rămâne doar în această stare.
Înainte de începerea vacanței ministrul de Externe al României Titus Corlățean a avut o apariție fulger la TVR unde a prezentat eforturile politicii externe românești pe axa estică, adică Rusia și Republica Populară Chineză. Dacă în cazul Rusiei a fost vorba de încercarea de resetare a relațiilor bilaterale, un proces anevoios și ale cărui roade s-ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor, eforturile României în cazul Beijingului s-ar putea bucura de succes.
De ce este România interesată în a avea o relație bună cu Beijingul? Cele mai multe argumente în favoarea unei relații bune cu Republica Populară Chineză sunt de natură economică. China a fost statul cu cea mai mare rată de creștere economică din ultimii 20 de ani, reușind performanța să aibă rate de creștere anuale de două cifre. În ultimii 30 de ani China a reușit să se transformă dintr-o țară în curs de dezvoltare într-una din cele mai competitive economii globale, scoțând din sărăcie 400 de milioane de persoane (care s-au alăturat unei clase mijlocii globale din ce în ce mai numeroase), care „suflă în ceafă” cele mai mari economii globale, Statele Unite ale Americii. China a fost puțin afectată de criza economică globală și a utilizat oportunitatea oferită de aceasta pentru a investi peste hotare. Aceste investiții au avut atât un scop economic, cât și unul politic. Prestigiul internațional al Beijingului a sporit ca urmare a crizei economice: „capitalismul” chinez a rezistat mai bine crizei (cel puțin până în prezent), deși au apărut deja indicii că economia chineză dă semne de gripare.
Există însă argumente strategice și politice serioase, dincolo de cele economice: China este o putere în ascensiune, o posibilă viitoare mare putere cu care este util să întreținem relații cordiale. Distanța dintre cele două state este departe de a fi un handicap, este un atuu deoarece nu există diferende teritoriale sau alte probleme generate de o graniță comună (îmi pare rău că trebuie să spulber acest mit, dar proximitatea dintre două state sporește șansele de conflict, nu le diminuează). Diferența de regim politic dintre cele două state, România democrație fragilă, iar China are un regim autoritar, nu trebuie să constituie o piedică în dezvoltare unei relații pragmatice fundamentată pe interese comune. Între România și Republica Populară Chineză a existat la un moment dat o relație specială care poate fi un element utilizabil în dezvoltarea unei relații bilaterale în prezent. Această relație specială a debutat în momentul recunoașterii regimului comunist de la Beijing ca reprezentant legitim al Chinei în dauna regimului lui Chiang Kai Shek (Jiang Jieshi) refugiat pe insula Formosa în urma victoriei comuniste din 1949 în războiul civil și care a creat Republica China (Taiwan). More…
Reasigurarea şi păstrarea aliaţilor din avanposturi geopolitice ar putea prelungi ordinea liberală internaţională, ridicând costurile oricărei tentaţii de revizionism, într-un moment în care China, Rusia şi Iranul testează rezistenţa alianţelor SUA.
În timp ce lumea era cu ochii pe summitul G8 din Irlanda de Nord, forţele SUA derulau exerciţii militare pentru a se pregăti pentru cele mai rele scenarii în Marea Baltică şi Oceanul Pacific. În primul, nave americane împreună cu nave din Polonia, statele baltice şi vecinii lor simulau un răspuns comun la o criză generată de o mare putere din apropiere. În al doilea, trupe din Canada, Noua Zeelandă şi Japonia s-au alăturat celor americane la Camp Pendleton, în California, pentru a simula recucerirea unei insule capturate de o altă mare putere din regiune.
More…
Criza economică din 1929, cea mai gravă criză economică din istoria modernă, a avut drept efect pe termen lung compromiterea liberului schimb între națiuni. Statele s-au organizat în blocuri comerciale care au ridicat bariere tarifare și au redus comerțul internațional în mod considerabil: Marea Britanie s-a axat pe comerțul în cadrul Commonwealth pe baza sistemului „preferinței imperiale”, Statele Unite și-au creat propriul bloc în cadrul Emisferei Vestice, Germania a ajuns să domine comercial Europa Centrală, iar Japonia a început să pună bazele Sferei Asiatice de Coprosperitate.
Semnalul colapsului sistemului bazat pe liberul schimb a fost dat în 1930 de adoptarea în Statele Unite de către Congres a tarifului Smoot-Hawley, care impunea cele mai ridicate taxe vamele de după 1828. Impactul introducerii acestui tarif vamal ridicat a fost devastator pentru economia americană, adâncind criza economică și compromițând în mod grav reluarea creșterii economice. Decizia a avut un efect de bumerang la nivel global, declanșând o serie întreagă de războaie tarifare și conflicte comerciale, prelungind astfel nepermis de mult criza izbucnită în 1929. Reducerea comerțului internațional în perioada interbelică a condus la o refacere lentă a economiei globale, iar reluarea schimburilor internaționale la un nivel comparabil cu cel anterior Marii Crize a avut loc numai după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în urma acordurilor de la Bretton-Woods.
Semnificația politică a acestui acord de liber schimb nu poate fi subestimată. La nivel global va reprezenta consolidarea parteneriatului între cele mai avansate și prospere economii ale lumii. De asemenea va demonstra că buna guvernare, domnia legii, democrația și prosperitatea economică merg mână în mână – o lovitură ideologică puternică pentru adepții așa-zisului Consens de la Beijing, ce combină autoritarismul cu o economie performantă.
Între 7 și 8 iunie la Sunnylands în California a avut loc întâlnirea la nivel înalt între președintele american Barack Obama și președintele chinez Xi Jinping. Această întîlnire este prima între cei doi președinți, fiind de asemenea și primul summit sino-american de la venirea la putere la Beijing la sfârșitul anului trecut a unei noi generații de lideri chinezi, Xi Jinping și Li Keqiang.
Summit-ul a avut loc în contextul sporirii tensiunilor din cadrul relației bilaterale sino-americane și a avut rolul sporirii încrederii între cele două și a facilitării dialogului strategic între Washington și Beijing. Temele care au tensionat relația bilaterală în ultima perioadă de timp au fost problema spionajului și a atacurilor cibernetice, pivotul asiatic al SUA perceput de Beijing ca o măsură ostilă, orientată spre împiedicarea ascensiunii Chinei, disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud dintre China și vecinii săi, aliați ai SUA și disputele comerciale dintre cele două state.
În ciuda agendei bilaterale încărcate rezultatele summit-ului din California au fost relativ modeste. S-a încheiat un acord bilateral în domeniul protejării mediului și cei doi președinți au căzut de acord să coopereze strâns pe tema dosarului nuclear nord-coreean, având în vedere tensiunile din ultimii doi ani dintre cele două Corei și „progresele” realizate de Pyongyang în dezvoltarea arsenalului său nuclear.
Beijingul este îngrijorat de sporirea tensiunilor din peninsula Coreeană și încearcă să-și țină sub control aliatul din nord. Înaintea summit-ului de la Sunnylands, China a cerut Coreei de Nord să înceapă negocieri cu vecinul din sud pentru detensionarea situației. Există o preocupare serioasă a Beijingului în raport cu pericolul proliferării nucleare în vecinătatea sa. More…
De data asta am să scriu un articol în care oricât aș încerca nu voi putea fi obiectiv. Traficul rutier în China este haotic. Nu la fel de haotic ca în alte părți ale Asiei însă mult mai rău ca la noi. Majoritatea străinilor sunt fie amuzați fie speriați de ceea ce văd, însă nu se pot obișnui decât după foarte mult timp. Asta e, traficul sfidează dacă nu toate, atunci multe din regulile pe care le considerăm de bun simț.
Chinezii conduc haotic deoarece școala de șoferi în China se face doar în poligon, unde studentul este învățat să opereze un autovehicul. Nu se iese în trafic. Iar examenul pentru carnet implică mai mult învățarea unei cărți foarte stufoase de legislație decât abilitățile reale ale viitorului șofer. De asemenea corupția asigură carnete de șofer multor chinezi cu dare de mână. Astfel la primirea carnetului noul șofer nu are nici un fel de experiență în trafic și știe doar teoretic regulile de circulație.
Să nu uităm că până prin anul 2000 mulți chinezi încă nu își puteau imagina că într-o zi vor putea să aibă o mașină. Până la liberalizarea economiei toate automobilele aparțineau statului iar populația se deplasa exclusiv cu bicicleta. Bicicletele se înregistrau la poliție și primeau plăcuță de înmatriculare, prevedere care există și astăzi dar nu mai este respectată. Cu alte cuvinte cultura automobilului este foarte nouă și restrictivă deoarece prețurile la mașini sunt supuse unui impozit de 100%. Nu există tradiție în șofat iar toți șoferii de astăzi sunt la prima mașină și primii din familie care au condus vreodată. La fel și șoferii profesioniști: de exemplu mulți taximetriști din Hangzhou au fost tractoriști în urmă cu câțiva ani. Este deci de înțeles de ce haosul s-a instalat, însă nu este de înțeles de ce pornind de la tabula rasa guvernul nu a avut grijă să pregătească suficient viitorii șoferi. More…
Disputa teritorială dintre China și Japonia este cel mai urmărit conflict diplomatic din acest moment. Dacă această dispută ar escalada într-o confruntare militară, conflictul ar avea consecințe grave și nebănuite asupra comunității internaționale.
Disputa teritorială dintre China și Japonia nu reprezintă ecoul unui conflict istoric mai vechi, cum am fi tentați să credem la prima vedere. Într-adevăr, de-a lungul istoriei, relația sino-japoneză nu s-a numărat printre cele mai pașnice, apogeul conflictelor bilaterale fiind atins în perioada 1931-1945, când Japonia a ocupat o parte a teritoriului chinez. Însă conflictul asupra insulelor Senkaku / Diaoyu reprezintă un simptom al ascensiunii politice și economice contemporane a Chinei. Beijingul a renunțat la dictonul reformatorului Deng Xiaoping „nu face valuri, ci realizează ceva“, care, tradus în practică, înseamnă o prezență relativ scăzută pe scena politică internațională, concomitent cu dezvoltarea sa economică. Jiang Zemin a amendat oficial acest principiu în 2009, transformându-l în „fii discret, dar realizeză ceva cât mai activ“.
Situația rămâne tensionată, iar în viitorul apropiat nu se întrevede o soluționare diplomatică a crizei, deși negocieri bilaterale sunt purtate pe această temă. Este foarte puțin probabil ca disputa să fie soluționată printr-un proces la Curtea Internațională de Justiției de la Haga – arbitrajul internațional fiind privit de ambele părți ca o soluție ce ar leza prestigiul național. Potențialul de conflict în regiune a crescut semnificativ, dar niciuna dintre părți nu este dispusă să recurgă la forță – în afara provocărilor și violenței simbolice. More…
Civitas Politics 