Pariul chinez, etapa Stejar, extremă urgență Răspunde

131752357_11n

Înainte de începerea vacanței, ministrul de Externe al României Titus Corlățean a avut o apariție fulger la TVR unde a prezentat eforturile politicii externe românești pe axa estică, adică Rusia și Republica Populară Chineză. Dacă în cazul Rusiei a fost vorba de încercarea de resetare a relațiilor bilaterale, un proces anevoios și ale cărui roade s-ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor, eforturile României în cazul Beijingului s-ar putea bucura de succes.

De ce este România interesată în a avea o relație bună cu Beijingul? Cele mai multe argumente în favoarea unei relații bune cu Republica Populară Chineză sunt de natură economică. China a fost statul cu cea mai mare rată de creștere economică din ultimii 20 de ani, reușind performanța să aibă rate de creștere anuale de două cifre. În ultimii 30 de ani China a reușit să se transforme dintr-o țară în curs de dezvoltare într-una din cele mai competitive economii globale, scoțând din sărăcie 400 de milioane de persoane (care s-au alăturat unei clase mijlocii globale din ce în ce mai numeroase), care „suflă în ceafa” celei mai mari economii globale, Statele Unite ale Americii. China a fost puțin afectată de criza economică globală și a utilizat oportunitatea oferită de aceasta pentru a investi peste hotare. Aceste investiții au avut atât un scop economic, cât și unul politic. Prestigiul internațional al Beijingului a sporit ca urmare a crizei economice: „capitalismul” chinez a rezistat mai bine crizei (cel puțin până în prezent), deși au apărut deja indicii că economia chineză dă semne de gripare.

Există însă argumente strategice și politice serioase, dincolo de cele economice: China este o putere în ascensiune, o posibilă viitoare mare putere cu care este util să întreținem relații cordiale. Distanța dintre cele două state este departe de a fi un handicap, este un atu deoarece nu există diferende teritoriale sau alte probleme generate de o graniță comună (îmi pare rău că trebuie să spulber acest mit, dar proximitatea dintre două state sporește șansele de conflict, nu le diminuează). Diferența de regim politic dintre cele două state – România democrație fragilă, China un regim autoritar – nu trebuie să constituie o piedică în dezvoltare unei relații pragmatice, fundamentată pe interese comune. Între România și Republica Populară Chineză a existat la un moment dat o relație specială care poate fi un element utilizabil în dezvoltarea unei relații bilaterale în prezent. Această relație specială a debutat în momentul recunoașterii regimului comunist de la Beijing ca reprezentant legitim al Chinei în dauna regimului lui Chiang Kai Shek (Jiang Jieshi) refugiat pe insula Formosa în urma victoriei comuniste din 1949 în războiul civil și care a creat Republica China (Taiwan).

Relațiile bilaterale s-au dezvoltat în timpul regimului comunist pe două axe: clamarea autonomiei politice în „construirea drumului către socialism” – adică adoptarea unei linii politice diferite de cea impusă de Moscova și colaborarea pentru dezvoltare și modernizare economică (atât România cât și China erau societăți în curs de dezvoltare în momentul instalării regimului comunist). După 1989 relația se diminuează în mod vizibil – România alege cursul integrării euro-atlantice, neavând practic o agendă asiatică, iar China combină original un regim autoritar cu o economie performantă, preferând să adopte o postură diplomatică discretă (cel puțin până la mijlocul anilor 2000) în afacerile internaționale. Una dintre ultimele manifestări ale relației speciale sino-române din timpul regimului comunist a fost consultarea Chinei înainte de aderarea României la NATO – Beijingul a considerat că acest proces nu-i afectază negativ interesele.

În momentul de față Ministerul Afacerilor Externe de la București definește relația sino-română ca fiind una „specială”. Relansarea oficială a relațiilor sino-române a avut loc în 2004 cu ocazia vizitei președintelui Hu Jin Tao, moment în care a fost semnată declarația bilaterală privind un Parteneriat Amplu de Prietenie și Colaborare, documentul care stabilește coordonatele relației actuale. Efortul prezent de reconstruire arelației bilaterale cu R.P. Chineză s-a suprapus cu o schimbare de gardă la Beijing. Reprezentanții acestei noi generații de lideri chinezi sunt președintele Xi Jinping și premierul Li Keqiang, ambii instalați în funcții de mai puțin de un an.

Memoria relației anterioare schimbărilor din 1989 există încă la nivelul elitei politice chineze, cel puțin așa susține Titus Corlățean, după vizita efectuată de Victor Ponta în iunie 2013:

În timpul întâlnirii între preşedintele Chinei şi premierul Ponta, preşedintele Chinei ne-a spus: Nu uităm România, nu uităm lucrurile care pentru poporul chinez au fost importante, cum e cultura, nu uităm filmele româneşti, „Stejar, extremă urgenţă!”, vă daţi seama că am încremenit. A vorbit despre muzica românească – Ciocârlia…

În termeni politici un vechi film comunist de propagandă și Fanfara Ciocârlia nu reprezintă foarte mult, dar e un punct de plecare pentru consolidarea relațiilor. Diplomația românească trebuie să exploateze această memorie reziduală și să construiască o nouă relație cu China pornind de la noile realități politice și economice. Aspectele culturale ale diplomației pot juca în cazul Chinei un rol hotărâtor – dacă societatea și statul chinez se vor dovedi receptive la schimbările culturale românești de după 1989. Poate un film realizat de Cristi Puiu, de exemplu, s-ar putea să nu fie pe gustul autorităților chineze, dar o arhivă de filme vechi românești realizate de Sergiu Nicolaescu ar putea fi utile, chiar dacă nu mai sunt reprezentative pentru cultura românească contemporană, ar putea stârni amintiri plăcute unui interlocutor chinez.

132505058_11n

România a fost puternic afectată de criza economică iar revenirea sa este încă fragilă, economia având nevoie de investiții străine. O serie întreagă de proiecte publice considerate a fi strategice au nevoie de finanțare: construcția grupurilor 3 și 4 ale centralei nucleare Cernavodă, modernizarea unor termocentrale, construcția hidrocentralei Târnița-Lăpuștești și construcția de autostrăzi. Potențialii investitori occidentali nu sunt interesați să participe la aceste proiecte deoarece le consideră prea riscante în acest climat economic. Realizarea unora dintre aceste proiecte este de asemenea discutabilă – modernizarea termocentralelor de exemplu, măsură care pare să vizeze mai mult satisfacerea unor interese parohiale din jurul acestora decât realizarea unui proiecte eficient din punct de vedere economic (chiar și modernizate, energia oferite de aceste centrale va fi scumpă raportate la alte surse).

Investițiile chineze ar putea fi o soluție de finanțare sau cofinanțare a acestor proiecte de vreme ce resursele statului român sunt relativ puține pentru a le finaliza singur. China dispune de rezerve de capital și este dispusă să le investească – intuind oportunități profitabile din punct de vedere economic în Centrul și Estul Europei. Cum actualul guvern a tăiat 900 de milioane de euro alocați anterior investițiilor publice pentru a echilibra bugetul, este nevoie relativ urgent de un influx de capital străin care să susțină investițiile publice și din infrastructură. Capitalul acesta ar putea fi foarte bine să fie chinez. Soluția unei infuzii de investiții chinezești în economia românească reprezintă un expedient necesar traversării acestei perioade dificile.

În 2011 au început eforturile de atragere a unor investiții masive chineze care să sprijine revenirea economiei aflată în criză. În 2011, Emil Boc a condus o delegație importantă românească de miniștri care să prezinte oportunitățile de cooperare în domeniul economic, Victor Ponta facând același lucru în 2012 și în 2013. Până în acest moment nu a fost semnat niciun un contract, dar există un interes vădit din partea chineză pentru a investi în România, cel puțin așa susțin autoritățile de la București.

Există totuși o serie de provocări majore în dezvoltarea unei relații de cooperare economică. În primul rând de factură diplomatică – Beijingul preferă, din motive de prestigiu se pare, negocierile între delegații numeroase. Acest aspect reprezintă un impediment în anumite situații deoarece în grupuri mari nu toate aspectele unei probleme pot fi discutate iar între liderii delegați sau între șefii de stat și de guverne nu se pot construi legături personale puternice. De obicei este nevoie să se insiste, cel puțin asta este experiența americană, pe lângă gazdele chineze pentru ca șefii de stat și de guverne sau înalții reprezentanți ai acestora să aibă parte de o convorbire în format restrâns cu interlocutorii chinezi.

A doua provocare ține de respectarea și stabilitatea legislației românești și europene. Unul dintre aspectele care țin la distanță investitorii străini de România este lipsa de stabilitate și predictibilitate legislativă. Combinată cu corupția autorităților centrale și locale aceasta descurajează investițiile. Una din condițiile cerute de investitorii chinezi, dar și de alți investitori străini, este predictibilitatea cadrului legislativ, în lipsa acesteia fie investitorii abandonează proiectele de investiții, fie cer „garanții” financiare și politice de la autoritățile statului că nu vor exista probleme sau schimbări legislative neprevăzute. În cazul investitorilor chinezi probleme apar în cazul respectării legislației europene – vezi cazul unei companii chineze care a câștigat un contract pentru a construi o autostradă în Polonia însă s-a dovedit incapabilă să respecte legislația. Companiile chineze, chiar și cele de stat, au fost active pâna la criza economică globală pe piață în general în state aflate în curs de dezvoltare din Africa sau Asia, unde legislația și aplicarea acesteia sunt mult mai laxe ca în Europa.

Corupția este și ea o provocare majoră pentru reconstruirea relației bilaterale – România fiind una din ccele mai corupte state din UE. Dar nici China nu stă mai bine – fiind percepută ca fiind printre cele mai corupte state de pe glob. Corupția în China, mai ales cea gravă care implică oficialii de rang înalt ai statului e pedepsită cu moartea, numai că acest aspect nu a descurajat actele de corupție. Statul român ar putea fi pus într-o situație neplăcută dacă un oficial din administrația centrală sau locală ar cere șpagă unei firme chineze sau ar accepta mită pentru a ignora legislația națională sau europeană.

Problema standardelor tehnice și de siguranță mai ales în proiectele de infrastructură este o provocare care trebuie gestionată atent. În China, care a cunoscut în ultimii douăzeci de ani o dezvoltarea a infrastructurii fără precedent, standardele industriale și de siguranță nu au fost întrutotul respectate – de exemplu anul trecut au avut loc accidente cu trenuri de mare viteză în China deoarece standardele de construcție au fost neglijate. În cazul unei investiții în centrala nucleară de la Cernavodă, de exemplu, respectarea standardelor tehnice și de siguranța este critică. Statul român va trebui să asigure respectarea standardelor de calitate și siguranță în momentul când va aloca o lucrare de infrastructură unei firme din China.

O altă provocare în dezvoltarea realțiilor economice ține de faptul că România a început să promoveze cooperarea economică cu Beijingul relativ târziu – Ungaria și Polonia au făcut lucrul acesta mult mai devreme decât Bucureștiul, chiar dacă nu avuseseră în trecut relații excepționale cu R.P. Chineză. România încearcă să atragă investiții din China în momentul în care viteza de creștere a economiei chineze a încetinit – 7,5 % față aproximativ 13% în 2007. Așadar beneficiile s-ar putea să nu se ridice la nivelul așteptărilor părții române. Trebuie spus în acest caz că România s-a „trezit târziu” și că nu s-a sincronizat cu evoluțiile economice. Relația specială, clamată de diplomația românească, trebuia „exploatată” mai devreme în domeniul economic. Bucureștiu pleacă deci cu un handicap care e posibil să se manifeste și la nivelul negocierilor bilaterale – poziția Bucureștiului este relativ slabă în momentul de față.

În fine ultima provocare este de natură politică. România este aliat american și va găzdui o parte din scutul anti-rachetă al SUA destinat protejării aliaților europeni și a interereselor americane din Europa. O relație economică strânsă cu China nu este în contradicție cu politica externă și de securitate a României din prezent și nu reprezintă o „răsturnare a alianțelor” sau o schimbare majoră în politica externă. Din contră, poate reprezenta un avantaj competitiv. Bucureștiul va trebuie însă să fie atent ca Beijingul să nu utilizeze companiile care investesc în România ca vehicole pentru operațiuni de spionaj împotriva intereselor americane, ale NATO sau românești – baza de la Deveselu este o țintă tentantă mai ales că rachetele SM-3 fac parte din arsenalul navelor care protejează grupurile de portavioane ale SUA din Oceanul Pacific. În plus România nu trebuie să devină dependentă excesiv de capitalul chinez.

Bucureștiul are un parteneriat strategic în Asia cu Republica Coreea și o relație specială cu Japonia. Diplomația românească ar trebui să joace abil între polii regionali de putere din Asia, urmărind să-și maximizeze interesele economice și politice (dar mai ales economice pe termen scurt și mediu) în raport cu aceste state. Deja o posibilă investiție a Chinei la Cernavodă a stârnit interesul Coreei de Sud, care a venit cu o contra ofertă – și cu acest stat am încheiat un parteneriat strategic în 2008. Nivelul diplomatic al relației cu Japonia este similar cu cel al Chinei, iar după 1989 cooperarea româno-niponă s-a dezvoltat foarte mult, Tokyo-ul contribuind la dezvoltarea economică a României. Având în vedere dinamica politică și economică din Asia din acest moment nu trebuie mizat totul pe o singură carte. O relație cordială cu Beijingul și investiții chineze în România reprezinte aspecte de politică externă utile și pozitive, dar nu trebuie să fie unica relație de acest tip cu Asia. România trebuie să construiască o relație similară cu India, al doilea mare gigant economic și geopolitic din Asia aflat în ascensiune. Dezvoltarea relației speciale cu Beijingul într-un parteneriat strategic trebuie atent cântărită, fiind o decizie extrem de delicată.

George VIŞAN

De citit și:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s