Sătui de condiţiile impuse de Fondul Monetar Internaţional României, pe care îl şi acuză de agravarea crizei economice, o serie de personalităţi ale vieţii publice şi politice au sugerat în această perioadă contractarea unui împrumut interguvernamental pentru a facilita relansarea economică. În cele ce urmează voi argumenta că beneficiile unui asemenea împrumut ar fi minime şi ar implica mai târziu costuri politice. Voi susţine de asemenea că România trebuie să-şi formuleze o strategie externă pe termen lung în raport cu Republica Populară Chineză, care să ia în considerare statutul de putere în ascensiune al acestui stat.

Context global şi european

În ultimii treizeci de ani China a fost statul cu cea mai rapidă ascensiune economică din cadrul sistemului internaţional, ajungând în 2010 a doua economie a lumii. În deceniul care a trecut China a devenit discret un jucător politic la nivel global şi  a început să transforme puterea economică dobândită în putere militară. Ascensiunea rapidă a Chinei nu a rămas neobservată, Statele Unite considerând China principalul  competitor strategic pe termen mediu şi lung, Washingtonul observând cu îngrijorare desfăşurarea de sisteme militare din ce în ce mai performante, unele dezvoltate cu scopul precis de a contracara puterea militară americană. Criza economică globală se dovedeşte a fi o oportunitate strategică pentru Beijing, care este deţinătorul unor cantităţi mari de lichidităţi şi este dispus să împrumute bani statelor care au nevoie de fonduri. În felul acesta China îşi creează debuşee profitabile pentru capitalul său acumulat şi creează premisele transformării în viitor a acestor interese economice în interese politice.

Ascensiunea economică şi politică a Chinei nu este însă fără controverse, un număr mare de actori internaţionali întrebându-se dacă China este un membru responsabil al sistemului internaţional (responsible stakeholder) sau poate deveni o putere revizionistă, care să răstoarne actualul status quo. Statele vecine Chinei – Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Vietnam, Filipine şi Thailanda – sunt probabil cele mai îngrijorate de ascensiunea sa din cauza conflictelor privind delimitarea frontierelor maritime şi a controverselor privind suveranitatea asupra unor insule din Marea Chinei de Sud şi din Marea Chinei de Est, precum şi de sporirea puterii militare a Beijingului. Situaţia Taiwanului şi posibilitatea izbucnirii unui conflict în strâmtoarea ce desparte cele Beijingul de Taipei reprezintă un risc serios la adresa securităţii internaţionale. Naţionalismul chinez, abil întreţinut de către PCC, nu face altceva decât să agraveze tensiunile internaţionale dintre China şi vecinii săi.

În ciuda faptului că sunt puteri în ascensiune şi ţări în curs de dezvoltare, relaţiile sino-indiene nu excelează la capitolul cooperare, la mijloc stând revendicările Chinei asupra statului Arunachal Pradesh, alianţa Beijingului cu Pakistanul, competiţia pentru resurse şi dominaţia Oceanului Indian. Mai la sud, Australia se arată îngrijorată de programul de înarmare al Beijingului, la unison cu Statele Unite, care îşi vede ameninţată astfel supremaţia navală din Pacific.

Chiar dacă transformarea bogăţiei naţionale în putere militară este un semnal care indică ambiţiile de mare putere ale Beijingului, acest lucru nu ar fi îngrijorător dacă nu ar fi corelat cu alţi factori. Practicile investiţionale şi de asistenţă internaţională ale Chinei în Africa şi Asia Pacific sunt departe de practicile internaţionale în aceste domenii. China dă dovadă de un comportament prădător când este vorba despre investiţiile din domenii precum mineritul sau extragerea petrolului şi gazelor naturale, devenind nepopulară în raport cu populaţia locală. Practicile comerciale ale Beijingului sunt de natură mercantilistă cum demonstrează evoluţiile de pe piaţa solurilor rare, tratamentul aplicat companiilor străine din domeniul telecomunicaţiilor şi bineînţeles modul în care China îşi subevaluează moneda naţională pentru a încuraja exporturile. În faţa criticilor, liderii chinezi se apără susţinând că ţara lor este încă în curs de dezvoltare şi trebuie să-şi consolideze economia naţională. Beijingul nu s-a aratat cooperant nici când a fost vorba despre reglementarea emisiilor de dioxid de carbon, cerând alături de India, ca ţările dezvoltate sa-şi asume cea mai mare parte a responsabilităţilor şi să lase ţările aflate în dezvoltare să-şi dezvolte economia.

Semnalele de ordin militar, economic, ideologic şi politic transmise de China nu sunt încurajatoare pe termen lung. Poate pe termen scurt şi mediu ascensiunea Chinei se va dovedi un eveniment notabil, dar benign. În momentul de faţă însă nu există garanţii că această ascensiune va fi paşnică pe termen lung sau că Beijingul nu se va transforma într-o putere revizionistă. Interpretate într-o cheie oarecum pesimistă toate semnalele indică o China care va contesta la momentul oportun actualul status quo.

Criza economică globală din 2008 a afectat serios zona Euro şi economia europeană, mai multe state membre UE fiind în pericol de a intra în imposibilitate de plată sau fiind forţate să-şi reducă în mod considerabil  bugetele. Reunite sub acronimul PIIGS statele acestea au avut nevoie în general de imprumuturi generoase din partea FMI şi a Comisiei Europene pentru a-şi stabiliza finanţele publice. Costurile acestor pachete de salvare s-au resimţit la nivel social, modelul economic european fiind pus sub semnul întrebării. În acest context orice infuzie de capital străin fie prin investiţii directe, fie prin împrumuturi suverane este binevenită pentru economiile aflate în dificultate. Trebuie însă recunoscut faptul că situaţia economică actuală a Europei reprezintă o vulnerabilitate strategică, state interesate putând să efectueze investiţii n domenii cheie care mai târziu să poată fi transformate  în influenţă politică.

Pe 23 decembrie 2010 ministerul de externe al R. P. Chineză a anunţat că Beijingul este dispus să contribuie la salvarea salvarea statelor cu probleme financiare grave din zona Euro, alături de FMI. Ajutorul chinez ar consta în investiţii şi în cumpărarea de obligaţiuni de la statele care trec prin probleme economice serioase: Spania, Grecia şi Portugalia. Este interesant de urmărit ce beneficii în afară cele de natură economică sunt pregătite să ofere statele în cauză şi UE, Chinei şi în cât timp investiţiile chineze se vor transforma în influenţă politică. Deja se vorbeşte despre ridicarea embargoului asupra comerţului cu armament impus Chinei dupa evenimentele din Tienanmen din 1989.

În ce ar putea consta în mod concret riscurile politice ale împrumuturilor din China, pentru Europa? În cazul unor conflicte militare în zona Asia Pacific, Europa ar trebui să aleagă între parteneri consacraţi: Japonia, Coreea de Sud şi SUA pe de o parte, şi China pe de alta. Perspectiva unei confruntări cu forţe chineze dotate cu armament european sau care au beneficiat de tehnologie europeană, nu este deloc încântătoare pentru decidenţii de la Tokyo, Taipei, Washington, Seoul sau Canberra.  Acesta este însă un exemplu extrem, probabil cel mai pesimist scenariu. China, fie direct sau prin intermediari, ar putea în viitor influenţa modul în care UE îşi formulează politica externă, politica comercială sau politica privind drepturilor omului. Eforturile şi interesele UE şi ale statelor membre ar putea fi astfel subminate relativ uşor.

Situaţia României

România a avut o relaţie excelentă cu R.P. Chineză în timpul regimului comunist, dar după 1989 această relaţie a devenit mai puţin vizibilă, chiar neglijată, eforturile diplomatice româneşti concentrându-se în special în vederea integrării euro-atlantice. În 1999, anul în care majoritatea agenţiilor internaţionale de rating prognozau intrarea României în incapacitate de plată, Banca Chinei a creat provizioane de 100 milioane de dolari la BNR în momentul în care s-a atins vârful plăţii datoriei externe, evitându-se astfel falimentul suveran al Bucureştiului. În prezent se depun eforturi pentru refondarea relaţiilor sino-române, cu un accent pus mai ales pe relaţiile economice,  existând însă chiar perspectiva cooperării pe teme de securitate naţională şi internaţională.

Situaţia economică a României din prezent nu este cea mai fericită, dar nu este la fel de gravă ca cea din 1999. Chiar şi în acest caz orice infuzie de capital este binevenită. Pe de altă parte nu cred că România are nevoie de un împrumut suveran, atât timp cât are la dispoziţie fonduri europene nerambursabile şi fonduri de la Banca Mondială pe care nu le utilizează. Un împrumut suveran, în ciuda condiţiilor mai blânde din punct de vedere financiar ar contribui la creşterea datoriei externe a României, datorie care a crescut vertiginos în ultimii ani. De asemenea lipsa unor condiţii stricte pentru utilizarea acestor fonduri ar conduce la deturnarea acestora, având în vedere propensitate elitelor politice româneşti de a comite fapte de corupţie. Avem nevoie de schimb de o strategie de atragerea a investiţiilor străine – şi aici cred că România poate beneficia de capitalul chinez. Cooperarea economică sino-română s-ar putea dezvolta în domenii precum investiţiile în infrastructură, agricultură, energie şi telecomunicaţii. Modul în care aceste investiţii în economia românească ar fi implementate ar trebui însă monitorizate atent de către autorităţile române.

La nivel politic situaţia este destul de complexă: România nu mai are aceleaşi afinităţi ideologice în raport cu R.P. Chineză de acum 50-60 de ani, Războiul Rece s-a încheiat şi raţiunile originale ale cooperării sino-române au dispărut. Pe de altă parte relaţiile strânse din perioada comunistă nu pot fi trecute cu vederea, existând aparent în China un capital de simpatie faţă de România, capital ce trebuie exploatat din punct de vedere politic. Coordonatele generale ale politicii externe româneşti din prezent sunt de factură europeană şi euro-atlantică, iar cea mai importantă relaţie de securitate a României este parteneriatul strategic cu SUA. Relaţiile sino-române trebuie deci construite pornind de la şi ţinând cont de angajamentele pe care Bucureştiul le are faţă de Bruxelles şi Washington DC. Aliaţii României ar avea numai de câştigat dacă Bucureştiul ar dezvolta o relaţie privilegiată cu Beijingul.

Dezvoltarea unei relaţii politice cu Beijingul trebuie să se întemeieze pe o serie de interese comune şi să vizeze atât teme bilaterale cât şi teme globale.  România trebuie să ţină cont de statutul de putere în ascensiune al Beijingului şi în acelaşi timp să monitorizeze atent modul în care această ascensiune se desfăşoară. O eventuală cooperare politică sino-română trebuie să ţină cont de relaţiile apropiate ale României din Asia cu Japonia şi Coreea de Sud. Regiunile unde interesele române şi chineze s-ar putea intersecta în viitorul apropiat sunt Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi Africa – apare deci necesitatea unei coordonări politice. Strategia Bucureştiului în formularea unei politici externe coerente în raport cu Beijingul trebuia să ia considerarea faptul că România, fiind o putere minoră, va fi totdeauna un partener secundar pentru China. În cazul unui  scenariu pesimist, adică în cazul în care China ar contesta violent actualul status quo, România ar trebui să se situeze în randurile coaliţiei balansatoare.

Relaţiile sino-române trebuie într-adevăr relansate, termenii acestei relansări trebuie însă să fie în favoarea României. Dezvoltarea unei cooperări economice bilaterale fructuoase este posibilă şi probabilă, dar diplomaţia economică românească ar trebui să fie mai activă. România trebuie să evite situaţiile în care relaţiile cu Beijingul ar putea duce la compromiterea unor parteneriate deja existente sau ar aduce atingere interesului naţional. Problema împrumutului suveran este una falsă, adevărata provocare constând în încurajarea investiţiilor chineze în România. Posibilele investiţii chineze în România trebuie să respecte legislaţia statului român şi trebuie evitate situaţiile în care aceste investiţii ar putea fi utilizate pentru a afecta politica internă sau externă a României.

George VIŞAN