Obama și dezghețul istoriei Răspunde

180300425_0

Octavian Manea despre direcția politicii externe american în 2013 în Revista 22

Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii status-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de putred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, indirectă de testare a ipotezei declinului american la margini.

Și totuși, ce se întâmplă cu adevărat în lume, ce motivează în realitate guvernele? În fapt, globul rămâne un spațiu al compețiilor asupra sferelor geografice de influență, în aceeași măsură în care a fost de secole. Imediat ce acceptăm această premisă, relativ puțin din ceea se întâmplă în lume este cu adevărat surprinzător.

Sunt câteva rânduri dintr-un articol semnat în vară de Robert Kaplan care par să descrie întocmai provocările care au marcat decisiv politica externă americană în 2013.

Foarte probabil, multe dintre tendințele observate pe parcursul ultimelor 12 luni vor da tonul și vor fixa parametrii ultimului mandat al Administrației Obama. Ge­neric, marea temă este „reîntoarcerea în forță a geopoliticii“, a competiției cu o miză tradițională, geografică, de secol XIX: „geografia este punctul zero și totodată mediul care ne permite să înțelegem is­toria, economia, evoluțiile militare și ale politicii. Cu cât înțelegem mai bine secolele XIX și XX, cu atât vom fi mai puțin surprinși de secolul XXI“, ne-a spus Robert Kaplan. Ce altceva sunt multe dintre crizele lui 2013 (bătălia pentru Siria, bătălia pentru Ucraina, tensiunile din Mările Chinei de Sud și Est, reînarmarea po­lo­neză sau antrenamentele NATO de apărare colectivă de tip Steadfast Jazz) decât sim­p­tomele unei lumi în care echilibrele regionale de putere capătă, din nou, o sim­bolistică decisivă? Să observăm doar terminologia în care se poartă astăzi cele mai importante dezbateri, în special în zonele de periferie geopolitică: access-antiacces, rebalansare, pivotare. Până și scutul anti­rachetă se încadrează în aceeași logică, fiind plasat întotdeauna în zone cu o geografie politică tradițional tectonică: flancul de Est al NATO, Orientul Mijlociu, Extremul Orient. Geografia distribuției elementelor scutului antirachetă este departe de a fi accidentală. Numitorul comun este dat de faptul că vorbim de aliați ai SUA care depind ca de aer de garanțiile Washingtonului, fiind plasați în apropierea unor superputeri regionale predispuse ciclic unor tentații hegemonice.

Ceva se întâmplă cu certitudine în aceste periferii geopolitice. Pu­tem observa o anumită nervozitate în discursul și comportamentul multora dintre aliați, și asta nu doar ca reacție la trezirea giganților din apropiere. Motivul este mult mai profund. Se pare că se dezvoltă un sen­timent de neîncredere în garanțiile și în cuvântul Washingtonului. Un exemplu recent îl oferă exploziile publice ale Riadu­lui, exasperat de lipsa de implicare a Ad­ministrației Obama în Siria. Mai mult, „conciliatorismul“ SUA arătat față de Iran a umplut paharul: „Am văzut mai multe linii roșii invocate de către președinte, care, în timp, și-au pierdut din intensitate, devenind rozalii, pentru ca în cele din urmă să ajungă complet albe. Când asigurări de acest gen sunt enunțate de liderul unei țări precum Statele Unite, așteptarea noastră este ca el să le onoreze. Este o problemă de încredere. Ar trebui să fie în măsură să dea aliaților asigurări că ceea ce spune este și ceea ce va face“, a declarat prințul Turki al-Faisal, fostul șef al serviciilor de informații din Arabia Saudită. Preocupări și îngrijorări profund similare erau ridicate de către Radosław Sikorski într-un alt moment cheie al istoriei recente, Summit-ul NATO de la București, din aprilie 2008: „Dacă mă întrebați dacă este mai bine să nu avem garanții care nu sunt credibile decât să nu le avem deloc, atunci, vorbind foarte direct, vă spun că istoria noastră po­lo­ne­ză ne arată că este mai bine să nu le avem deloc. În 1939 am fost primii care au încercat să îi reziste lui Hitler, mizând pe faptul că avem garanții care s-au dovedit în cele din urmă goale, din punct de vedere militar“.

Apoi a ur­mat vara fierbinte a lui 2008, care a schim­bat totul. De la războiul ruso-georgian, Polonia este într-o permanentă cursă de confirmare a credibilității solidarității din spatele Articolului 5: bateria de rachete Patriot, scutul antirachetă, escadrila US Air Force de F-16, presingul asupra Alianței pentru elaborarea de planuri de apărare teritorială, dar și pentru întoarcerea NATO la fundamente prin simulări live ale Articolului 5, complementar investițiilor de zeci de miliarde de euro în apărare, sunt toate parte din aceeași logică. Japonia, dar și saudiții cer acum aceleași confirmări și garanții de solidaritate din partea Americii. Semnele sunt multe, nu doar retorice. Ambele state și-au arătat disponibilitatea de a experimenta soluții alternative, care să compenseze absența Washingtonului, Japonia vorbind deschis de reînarmare (anulând pragul constituțional prin care se limitează bugetul apărării la 1%), iar saudiții de o alianță cu Israelul.

Dar miezul crizei de încredere este în altă parte. Astăzi, cuvântul cheie în Washington este cel de „rebalansare“. Iar asta nu înseamnă numai revenirea în Pacific. Astăzi semnificația este mult mai amplă. Momentul 9/11 a dat star­tul unui hiperactivism global, acum accentul cade pe nation-building-ul intern, pe reconstrucția Americii. Cel puțin în această direcție este presiunea publică, din circumpscripții și care, în cele din ur­mă, condiționează reacția Congresului. Es­te și platforma care l-a reconfirmat pe Oba­ma la Casa Albă anul trecut. În cel de-al doilea mandat, rebalansarea a devenit sinonimă cu revenirea acasă, cu retragerea din lume.

Obama pare CEO-ul unei corporații supraextinse, preocupat prioritar de restructurare. Este o administrație con­sumată de gherila politică internă, de marile bătălii partizane. Etosul bipartizan (o emblemă a spiritului care a produs marile ancore instituționale de după 1945-NATO, sistemul Bretton Woods) a fost înlocuit cu o cultură care pare să recompenseze puritatea pozițiilor ideologice. Centrul cu extremele. Compromisul, linia de mijloc a devenit egal cu a te compromite. Consensul de politică externă se năruie și este tot mai contestat. O spun seniori ca Robert Gates sau Richard Lugar, pentru care Washingtonul este pur și simplu de nerecunoscut. Sugestiv, la 6 decembrie, aflat la Seul pentru a comunica cu întreaga regiune, Joe Biden a redat un fragment dintr-o conversație cu fondatorul statului Singapore (Lee Kuan Yew), unde îl întreba ce se întâmplă, care sunt intențiile Chinei:

Caută cutia neagră, secretul care permite Americii să se reinventeze cu fiecare generație.

Și totuși, astăzi, pare că în cutia neagră ceva nu mai funcționează. Sechestrul bugetar al Pentagonului, shut­down-ul guvernului federal sunt mostrele unui Washington polarizat, ale unui „imperiu“ în declin și, totodată, semnalul unei noi „normalități“, care transformă America într-o vetocrație. „În condiții de polarizare ideologică, sistemul american de checks and balances, proiectat inițial să prevină emergența unui Executiv prea puternic a devenit o vetocrație. Sistemul decizional a devenit prea poros, prea democratic pentru propriul său bine, acordând unui număr mult prea mare de actori puterea de a bloca politicile publice“, spune Francis Fukuyama. Or, un Washington vetocratic înseamnă un Washington impredictibil. O linie roșie trasată as­tăzi poate să devină incertă mâine. Exact cum se întâmplă pe o piață în care legislația se schimbă arbitrar. Azi avem DNA, mâine o umbră instituțională golită de conținut.

Nervozitatea aliaților, pe care o observăm în periferiile globale, este în mare măsură „prețul politicii“ din Washington. Toate aceste ingrediente conduc la temerea că suntem în fața unui nou „moment Gorbaciov“, că recalibrarea ar putea merge prea departe, lăsându-i pe aliați vulnerabili și expuși instinctelor marilor puteri regionale: „Paradoxul lui Gorbaciov este că a avut dreptate în încercarea de a reforma un sistem demodat, supraîmpovărat, dar nu a prevăzut con­secințele. A crezut că poate renunța la câteva fire fără a destrăma întreg puloverul“, spune David Ignatius într-un editorial din Washington Post.

Și, în acest context, apare cea mai mare problemă. Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii statu-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de putred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, in­directă de testare a ipotezei declinului ame­rican la margini. Pentru mulți observatori există o legătură de cauzalitate între recenta efervescență geopolitică a celor trei actori și criza de credibilitate a Washingtonului (accelerată și mai mult pe fondul scandalului NSA). 2013 ar putea să rămână anul în care „sfârșitul istoriei s-a sfârșit“ (Walter Russel Mead).

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s