Siria, frontul diplomatic și interesele aflate în joc 1

Barack_Obama_chairs_a_United_Nations_Security_Council_meeting

Dacă acum câteva săptămâni o intervenție americană și aliată în războiul civil sirian părea ca fiind iminentă evoluțiile de pe frontul diplomatic au amânat această intervenție. Eșecul premierului Cameron de a obține un vot în Camera Comunelor care să susțină intervenția americană în Siria și opoziția ruso-chineză din Consiliul de Securitate al ONU au văduvit poziția SUA de legitimitatea necesară. Ezitările americane privind necesitatea intervenției armate în Siria au jucat de asemenea un rol important în amânarea a ceea ce părea inevitabil după atacul cu arme chimice de la Ghouta. Este util în momentul de față să ne uităm și să analizăm interesele fiecărui actor internațional implicat în criza siriană.

obama-syria-strike

Statele Unite ale Americii

Per total SUA nu au un interes strategic fundamental și clar în Siria. Washington-ul dorește totuși să evite scenariul de coșmar prin care arme de distrugere în masă ar ajunge în mâinile unor grupări sau rețele teroriste. În plus, din rațiuni umanitare, dorește să prevină utilizare pe scară largă a armelor chimice de către regimul lui Bashar al Assad. Acestea sunt „pragurile de netrecut” (red lines) pe care președintele american Barack Obama le-a subliniat de mai multe ori. Atacul de la Ghouta a dus la încălcarea a unuia dintre aceste praguri – utilizarea armelor chimice împoriva rebelilor și a populației civile. Nu sunt clare în momentul de față rațiunile din spatele deciziei regimului Assad de a utiliza arme chimice pe scară largă cunoscând consecințele probabile ale acestui gest, dar toate dovezile indică drept vinovat regimul lui Bashar al Assad.

Poziția americană din prezent este dictată în principal de problema credibilității politicii externe a SUA. În momentul în care președintele Obama a impus acele praguri de netrecut a creat o „capcană retorică”, angajând o intervenție americană atunci când forțele loiale regimului lui Bashar al Assad le-ar depăși. Credibilitatea politicii externe americane este acum în joc. Din punct de vedere politic asumarea „pragurilor de netrecut” au însemnat un angajament american în Siria. Din punct de vedere strategic asumarea acestor „praguri de netrecut” de administrația Obama înseamnă că atunci când intervenția americană se va produce, aceasta va fi limitată – ceea ce pune din nou în discuție credibilitatea întregului efort american. Intervenția americană, dacă se va produce, nu va viza răsturnarea regimului Assad (cu toate că nimeni nu poate garanta un asemenea deznodământ), ci doar împiedicarea acestuia să utilizeze pe scară largă arme de distrugere în masă. Poziția americană în această privință este motivată de experiențele anterioare privind consecințele schimbării prin forță a unui regim politic.

În momentul de față credibilitatea politicii externe americane în Orientul Mijlociu este percepută la nivel regional ca fiind foarte slabă. Războiaele din Irak și Afganistan, poziția ambiguă privind Primăvara Arabă (mai ales în cazul Egiptului) și intervenția din Libia. Un atac american limitat asupra Siriei va spori lipsa de credibilitatea a forței americane în Orientul Mijlociu, mai ales la nivelul „străzii arabe”.

Statele Unite nu ar dori să se angajeze militar în Siria, chiar dacă credibilitatea sa pare a fi pusă sub semnul întrebării de experiența. Experiențele afgane, irakiene și libiene au fost de-ajuns să arate decidenților americani limitele puterii SUA când vine vorba de influențarea prin forță a dezvoltării unor societăți din Orientul Mijlociu. Climatul intern din Statele Unite nu este favorabil unei asemenea intervenții. Obiectivele nu sunt clare, iar costurile atingerii acestora ar putea fi ridicate. Admnistrația Obama ar dori să se concentreze asupra agendei interne încărcate – revitalizarea economiei, protejarea clasei de mijloc, evitarea „prăpastiei fiscale” – decât să se angajeze într-un nou conflict în Orientul Mijlociu.

Switzerland  US Syria_Cham

Federația Rusă

Poziția Kremlinului față de o posibilă intervenție în Siria este fundamentată pe doi piloni: în primul rând opoziția față de „hegemonia” globală americană și în al doilea rând protejarea ultimului aliat al Rusiei din Orientul Mijlociu.

Rusia știe că Statele Unite sunt perfect capabile să răstoarne prin forță un regim politic, dar nu sunt destul de capabile să asigure un climat de stabilitate. Cele mai bune exemple în acest sens sunt Afganistanul, Irakul și Libia. Moscova se teme că regimul Assad va fi înlocuit în Siria de instabilitate și anarhie – un deznodamânt probabil având în vedere clivajele sectare și etnice ale societății siriene. Siria condusă de Bashar al Assad adăpostește singura baza navală rusă din afara granițelor – Tartous, și este un client important pentru industria de armament rusă. În cazul prăbușirii regimului Assad costurile politice ale Rusiei ar putea crește dincolo de pierderea unicului aliat din această regiunea, deoarece aproape toate statele arabe din Orientul Mijlociu doresc „să scape” de Assad. Pe scurt Kremlinul riscă să nu piardă numai ultimul aliat regional, dar să rămână fără niciun fel de aliat pentru o bună perioadă de timp în Orientul Mijlociu.

Pierderea bazei navale de la Tartous ar reprezenta o lovitură grea dată prestigiului rusesc. Este practic singurul simbol al puterii rusești în Orientul Mijlociu și în lume. Dispariția acestei baze în urma victoriei rebelilor ar submina serios imaginea de mare putere globală pe care elita politică rusă încearcă să o cultive și ar periclita dislocare de nave rusești în Marea Mediterană.

Kremlinul se teme de o intervenție americană în Siria și din motive de politică internă. Elita politică de la Moscova se teme că apariția unor mișcări de protest masive similare cu Primăvara Arabă și cu „revoluțiile colorate” din spațiul fost sovietic, ar putea fi utilizată de SUA pentru a interveni la un moment dat în Rusia. Pentru decidenții ruși intervențiile umanitare americane nu au reprezentat decât metode de avansare a intereselor SUA, de reducere a influenței Rusiei și de instalarea a unor regimuri politice loiale Washington-ului.

7BCFB37C-36F4-4911-B0FA-776B72C060F6_mw1024_n_s

Republica Populară Chineză

Beijingul nu are interese majore de politică externă în Siria, dar se opune unei intervenții americane și occidentale în această țară, blocând alături de Rusia o rezoluția al Consiliului de Securitate al ONU care ar fi autorizat o astfel de acțiune și ar fi legitimat-o.

Opoziția Chinei este în linii mari principială – pe de o parte Beijingul se opune intervențiilor internaționale deorece nu dorește să recunoască apariția unei norme de drept internațional care să permite statelor și/sau organizațiilor internaționale să intervină în afacerile interne ale altor state (decât în situații extrem de bine definite) – pe de altă parte dorește să împiedice SUA și pe aliații acesteia să utilizeze doctrina responsabilității de a proteja pentru a interveni în afacerile interne ale statelor nedemocratice.

Poziția suveranistă a Chinei este justificată parțial de experiența colonială din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX, când a fost ținta expansionismului și intervenționismului occidental și nipon. Protejarea regimului de la Beijing de o posibilă intervenție occidentală pe baza responsabilității de a proteja reprezintă cealaltă parte a motivației pentru pe care se sprijină poziția Chinei în cazul dosarului sirian.

China are un interes în fundamental în Orientul Mijlociu pentru menținerea păcii și a stabilității deoarece din această regiune provin majoritatea importurilor sale de petrol necesare dezvoltării economice. O intervenție americană cuplată cu efectele Primăverii Arabe ar putea afecta negativ acest interes strategic al Beijingului. China este însă perfect conștientă că are la dispoziție foarte puține mijloace pentru a influența situația din teren sau pentru a-și afirma puternic interesele în Orientul Mijlociu.

Pe de altă parte, dacă regimul Assad se prăbușește în Siria interesele chineze nu ar fi afectate foarte mult deoarece Siria nu adăpostește o bază navală chineză, nu cumpără armament chinezesc și nu întreține relații economice intense cu Beijingul. Ambivalența Chinei față de situația din Siria este reprezentată cel mai bine de pivotarea continuă între regimul Assad și rebeli – ambele facțiuni fiind primite la Beijing de cdiplomația chineză. Există totuși temeri la Beijing în privința elementelor radicale din sânul opoziției siriene – Frontul Al Nusra și grupările afiliate Al Qaeda – care ar putea influența extremiștii islamici din provincia Xinjiang.

why-obama-is-still-committed-to-attacking-syria

Franța

Statul occidental care a avut o poziție constantă pro-intervenție aproape de la începutul războiului civil a fost Franța. Poziția Parisului a rămas constantă în privința Siriei din 2011 până în prezent, supraviețuind unei alternanțe la guvernare între centru-dreapta și socialiști. Acțiunea politică și diplomatică a Franței pe tema Siriei a fost extrem de vocală și intensă, fiind în prezent principalul partener american în cazul unei intervenții, după „abandonul” britanic.

Intervențiile umanitare în cadrul unor coaliții largi sau în fruntea acestora reprezintă un mod de afirmare a rolului Franței în cadrul sistemului internațional: Libia (2011), Mali (2012). Pentru Franța pedepsirea lui Assad pentru utilizarea armelor chimice este o chestiune de principiu, nu numai strategică. Majoritatea aliaților francezi din Orientul Mijlociu – Arabia Saudită, statele golfului – doresc eliminarea regimului Assad de la putere.

Un alt motiv pentru care Franța ar dori eliminarea regimului Assad este protejarea Libanului de influența siriană și împiedicarea răspândirii conflictului civil și în această țară – până la retragerea trupelor siriene din această țară în 2006 în urma protestelor generate de asasinarea lui Rafiq Hariri, Libanul era client sirian. Franța dorește o intervenție în Siria și din motive istorice – după Primul război mondial până după Al Doilea Război Mondial, Parisul a deținut mandatul asupra Siriei și Libanului, iar fosta putere tutelară se simte în continuare responsabilă față de evoluțiile politice și militare din Levant.

support

Germania & alte state UE

Germania nu dorește o intervenție americană și/sau occidentală în Siria preferând soluționarea crizei pe cale diplomatică prin intermediul ONU. Poziția pe această temă este în linie cu politică externă germană postbelică care preferă utilizarea cu precădere a diplomației, a dreptului internațional și a instituțiilor internaționale pentru soluționarea crizelor și conflictelor decît forța militară. Având în vedere participarea îndelungată la misiunea ISAF din Afganistan publicul german nu mai dorește o nouă desfășurare de trupe sau o acțiune militară în afara granițelor. La nivelul opiniei publice trebuie avut în vedere și imapactul afacerii de spionaj Snowden, care a creat un nou val de anti-americanism în Germania. Proximitatea alegerilor generale descurajează de asemenea asumarea unui angajament internațional de către cabinetul Angelei Merkel.

Majoritatea statelor europene văd puține beneficii în participarea sau lansarea unei intervenții americane și aliate în Siria. Obiectivele politice și strategice nu sunt clare, iar în ciuda utilizării armelor chimice, o crimă împotriva umanității. Chiar dacă ar dori să intervină puterea militară a statelor europene este scăzută în comparație cu cea a SUA, iar criza economică din ultimii cinci a afectat serios bugetele de apărare de pe bătrânul continent.

Intervențiile militare, chiar și umanitare sunt destul de impopulare în rândul cetățenilor europeni în urma experiențelor din Irak și Afganistan. Afacerea Snowden a amplificat sentimentele anti-americane,iar politicienii europeni vor avea mult de explicat de ce stau alături de Washington în această criză având în vedere vastele operațiuni de spionaj electronic ale SUA împotriva aliaților europeni. Exista teama că o intervenție în Siria ar genera și mai multă instabilitatea, iar acest lucru s-ar vedea în numărul sporit de refugiați sirieni care și-ar căuta adăpostul în Europa, precum și o posibilă amenințare teroristă venită din rândurile elementelor extremiste ale opoziției siriene. Siria folosită ca bază de operațiuni de către rețele teroriste este o amenințare mult mai mare pentru Europa decât regimul lui Bashar al Assad posesor de arme chimice.

turkey-syria-map_19017_7035

Turcia

Ankara este cel mai puternic suporter regional al înlăturării regimului lui Assad din Siria și ar sprijini o intervenție americană în această țară. Turcia dorește eliminarea regimului Assad din rațiuni de securitate națională și pentru a-și extinde influența în Orientul Mijlociu. Asigurarea păcii și stabilității regionale este de asemenea un interes primordial al Ankarei – iar regimul lui Assad în momentul de față a devenit un factor perturbator în regiune. Dacă Siria cade pradă violenței sectare există riscul ca aceasta să se extindă la nivel regional. În momentul de față Turcia sprijină financiar rebelii sirieni. Nu trebuie uitat că Siria a fost o provinicie otomană timp de patru secole iar actualele granițe sunt rezultatul Primului război mondial și o Siria fără Assad ar putea face parte dintr-o sferă de influență turcă în Orientul Mijlociu.

Turcia și Siria împart o graniță comună de peste 900 de km, iar războiul civil sirian izbucnit în 2011 a afectat și statul turc. Peste 400 000 de refugiați sirieni sunt găzduiți de Turcia și au existat o serie întreagă incidente în apropierea frontierei – de la tiruri de artilerie, până la atentate cu bombe – o situația intolerabilă pentru Ankara. Arsenalul de distrugere în masă al Siriei și rachetele balistice au determinat Turcia să ceară desfășurarea de către NATO a unor sisteme anti-aeriene și anti-rachetă Patriot pentru a se proteja de eventualele atacuri. Utilizarea armelor chimice la Ghouta a arătat disponibilitatea regimului Assad de a-și utiliza în mod nediscriminat arsenalul său de arme de distrugere în masă Deși Turcia a sperat într-o tranziție negociată în Siria, Ankara a devenit un suporter major al intervenției mai ales după prăbușirea negocierilor de la Geneva dintre regimul Assad și rebeli.

IRAN SYRIA VISIT

Iran

Teheranul este cel mai puternic aliat al regimului lui Bashar al Assad din Orientul Mijlociu. Siria este importantă deoarece este singurul aliat regional al Teheranului, iar pierderea acestuia va izola Iranul în Orientul Mijlociu. Iranul și Siria formează în regiune o alianță al cărei scop este contrabalansarea puterii americane în regiune. Între cele două state nu există afinități ideologice, principala rațiune din spatele alianței fiind opoziția față de SUA și Israel. Siria este principala rută de tranzit folosită de Iran pentru a sprijini mișcarea integristă Hezbollah din Liban. O victorie a lui Bashar al Assad obținută cu sprijinul Teheranului și a Hezbollah ar face regimul acestuia dependent politic de Iran. De asemenea Iranul dorește să-și conserve interesele în Siria în cazul în care regimul Assad se va prăbuși, iar rebelii se vor dovedi incapabili să controleze în totalitate teritoriul sirian.

Mideast Israel Syria Druse

Israel

Poziția statului Israel în privința războiului civil sirian este complexă. Chiar dacă Siria și Israelul se află oficial în stare de război, cele două state au ajuns la un modus vivendi. După izbucnirea războiului civil, Israelul a lansat atacuri aeriene și navale limitate în momentul în care exista riscul ca armament sofisticat sirian să fie transferat Hezbollah sau în momentul în care Siria ar fi primit armament sofisticat cu care să amenințe Israelul. Dispariția regimului Assad din Siria și înlocuirea acestuia cu un regim islamist este o evoluție pe care Tel Avivul a dori să o evite de aceea a respins inițial o intervenție internațională. În prezent poziția Israelului începe să graviteze spre o intervenție în urma utilizării armelor de distrugere în masă și a sporirii rolului Teheranului și a Hezbollah în Siria. Dacă regimul Assad ar deveni un client iranian, atunci menținerea sa la putere ar reprezenta o amenințare serioasă pentru Israel. În cazul unei viitoare intervenții americane Israelul nu va face parte dintr-o eventuală coaliție, pentru a nu-i submina legitimitatea în Orientul Mijlociu.

abdullah-and-assad

Arabia Saudită și statele din Golful Persic

Arabia Saudită dorește înlăturarea regimului sirian, fiind alături de emiratele din Golful Persic principalii finanțatori ai rebelilor. Dispariția regimului Assad ar duce la izolarea diplomatică în regiune a Iranului. Atât Arabia Saudită cât și celalte state din Golful Persic se tem de sporirea puterii regionale a Teheranului, iar ruperea alianței siriano-iraniană ar reprezenta o evoluție pozitivă pentru interesele acestora. La toate acestea se adaugă o serie întreagă de rivalități istorice, sectare și/sau de clan care alimentează ostilitatea față regimul lui Bashar al Assad.

Concluzie:

Statele Unite nu doresc în momentul de față să o conducă o intervenție, chiar și limitată în Siria. Atacul de la Ghouta a forțat însă mână administrației Obama, în joc fiind credibilitatea SUA după lansarea în urmă cu doi ani a „pragurilor de netrecut”. La nivel regional există însă „o cerere” pentru o intervenție americană care vine din partea aliaților Washington-ului: Turcia, Arabia Saudită, Qatar – care din diferite rațiuni strategice și politice doresc eliminarea regimul lui Bashar al Assad și îi sprijină pe rebeli. Din această poziției aliații SUA încearcă să convingă Washington-ul de necesitatea unei intervenții. În Europa singurul aliat american care ar sprijini o intervenție internațională și ar lua partea activ la ea este Franța, după „defecțiunea” britanică și lipsa de interes a statelor NATO și UE. În cazul prăbușirii regimului sirian, Rusia are cel mai mult de pierdut, fiind pus sub semnul întrebării rolul său în cadrul sistemului internațional. China deși nu are interese majore în Siria se opune intervenției, pentru a contrabalansa puterea americană. În prezent situația tinde spre soluționarea pașnică a crizei, dar riscul unei intervenții este totuși prezent.

George VIŞAN

De citit și:

Anunțuri

One comment

  1. Domnule Visan, aveti multe si esentiale scapari din vedere, ceea ce face ca analiza dvs sa nu fie cea mai corecta posibila. In primul rand, americanii stiu foarte bine cui apartine atacul cu arme chimice. Stiu si rusii, si au furnizat dovezi, inclusiv la ONU, privind implicarea rebelilor in acest atac. Asadar, reticenta de a ataca a americanilor tine de o anumita izolare, la care nu se asteptau, si care risca sa ii lase singuri impotriva tuturor. Simplul fapt ca David Cameron, aliatul traditional al lor, a fost nevoit sa dea inapoi, in fata propriului Parlament, pe tema interventiei in Siria este graitor. Israelul face paso doble, lasandu-i pe americani sa incaseze eventualele proteste internationale. Nimeni nu-i crede, insa, ei fiind in stare de razboi cu Siria. In spatele atitudinii decise a americanilor se afla, cu siguranta, lobby-ul israelian la Washington. O tara datoare la nivelul PIB-ului si cu o banca centrala in mana lui Rockefeller nu poate face altfel. Atitudinea UE nu prezinta mare importanta, gazele rusesti fiind capabile sa ia cheful de scarmaneala Germaniei.
    Turcia o fi vrand ea sa isi mareasca influenta in zona, dar are doua riscuri de care, oricat de infierbantat o fi Erdogan, trebuie sa tina seama. In primul rand dorinta de independenta a kurzilor, care, deja, au un presedinte in Irak, care le-a dat o autonomie destul de largita, au si o miscare de autonomie in sudul Turciei. A adauga la asta pe kurzii din nord-estul Siriei nu mi se pare cel mai intelept lucru…In al doilea rand, nu stiu daca un regim fundamentalist in Siria este cel mai comod pentru o Turcie aflata deja sub presiunea interna a gruparilor musulmane pro-religioase.
    In ceea ce-i priveste pe emiratezi, acestia fac si ei joc de glezna, Nu au nici un interes in Siria, ci numai incearca sa-si asigure linistea unui stat mic, pierdut intre dunele Arabiei Saudite, Daca nu stiati, in Jebel Ali Free Zone acosteaza si portavioane americane, dar si cargouri cu marfa pentru Iran.
    In ceea ce-i priveste pe chinezi, acestia poate ca nu au interese majore in zona, dar exploateaza petrol din estul Siriei, printr-o firma mixta, deci un anume interes exista deja. Ca discuta si cu rebelii…asta e diplomatia, joc la doua capete! Si, de la cine ar putea sa afle mai bine intentiile acestora decat de la ei insisi? De unde stiti ca Beijingul nu trimite rapoarte in acest sens la Damasc?
    Cat priveste pe rusi, prezenta in Mediterana e cruciala, oferindu-le un avantaj strategic imens. A se rezuma la iesirile la Oceanul Atlantic prin Baltica, Oceanul Inghetat sau Dardanele, inseamna un risc de neconceput. Asadar, rusii nu vor parasi regimul sirian decat cu garantii ca Tartous-ul va ramane al lor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s