Data trecută spuneam:

Subţierea demonstraţiei pare să fie legată de poziţia mai asertivă a Jandarmilor. […]

Am două explicaţii în acest moment, ambele cumva tentative şi poate ambele în dezacord cu înţelepciunea populară. În 2012 militanţii de stânga, şcoliţi în teoria conflictului, au avut unele dintre cele mai valide abordări ale fenomenului Pieţei Universităţii. Atunci aveam însă o ruptură între stat şi societate pe care astăzi nu o avem. Sau cel puţin nu o avem la nivelul electoratului activ. De aceea, explicaţiile mele de anul acesta sunt mai degrabă structural-funcţionale.

După ce duminică au ieşit în stradă în jur de 15.000 de oameniⁱ, ar părea tentant să ne imaginăm retroactiv un progres triumfal al mobilizării, fără sughiţuri de parcurs. Adică, ar putea să pară că nu este cazul să mai existe al doilea articol din această scurtă serie. Doar că sughiţul de parcurs a existat, iar nivelul de participare chiar scăzuse la cote alarmanteⁱⁱ. Apoi, mobilizarea de duminică nu contrazice în nici un fel critica mea iniţială. Pe la mijlocul săptămânii trecute USL dăduse semne de flexibilitate (v. articolul trecut) iar „organizatorii” manifestaţiilor supralicitau în mod greşit (v. articolul curent). Duminică eram deja în full reverse: semnele USL se dovediseră înşelătoare iar supralicitarea propusă de ONG-uri străzii fie fusese abandonată de acestea fie era pur şi simplu ignorată de manifestanţi.

*

În perspectiva structural-funcţională pe care mi-am propus-o, abordarea unora din liderii informali ai pieţei este aproape înduioşătoare. A existat întotdeauna o „avangardă revoluţionară” în Piaţă şi această avangardă a avut utilitatea ei în a facilita comunicarea şi a asigura prezenţa zilnică. Dar odată ce oamenii au învăţat drumul mitingului şi odată ce USL a semnalat că ar da înapoi, utilitatea acestei avangarde s-a diminuat. Desigur, a fost important că s-a îndemnat la vigilenţă şi că s-au discutat strategii alternative de mobilizare. Însă maurul, după ce şi-a făcut datoria, a dorit şi inima Desdemonei. Imediat după pasul înapoi al premierului de luni 9 septembrie, a apărut o proclamaţie în 4 puncte a Alburnus Maior, s-a dezgropat una în 8 puncte din Cluj şi a circulat parcă şi una în 5 puncte (Claudiu Crăciun?). Şi vorbesc aici numai de cele cu rădăcini semnificative în piaţă. Există şi alte texte, cum ar fi fulgurantul manifest al unui grup numit „Forţa de muncă”, care sunt exemple evidente de freeriding.

Aceste puncte nu au fost niciodată validate în piaţă in integrum. Desigur vor fi existat pancarte pentru fiecare din ele. Dar consensul pieţei prin scandarea lor la unison nu a existatⁱⁱⁱ (vezi aici explicată importanţa scandărilor). Ne-fiind emanaţia directă a pieţei rezultă că legitimitatea lor a fost hotărâtă de un grup limitat de oameni printr-o decizie managerială. Pentru a lua o decizie managerială, decidenţii au trebuit să se ungă singuri ca reprezentanţi ai manifestanţilor. Pe scurt, având program, structură şi efort de legitimare populară, putem spune că, în sensul cel mai larg, un nou partid a apărut în mijlocul bulevardului Elisabeta.^iv Pentru această construcţie Alina Mungiu a voluntariat discret serviciile sale ca strateg, Claudiu Crăciun pe cele de organizator iar Eugen David a fost voluntariat ca imagine a mişcării^v.

Şi ce este rău, aţi putea spune, în a te organiza? Nu aşa se obţine puterea? Ba tocmai că da.

Funcţional vorbind, demonstraţiile au fost policy oriented, fie că le interpretăm ca un pur demers ecologist, fie ca o palmă dată arbitrariului guvernării USL. În acest cadru, când deja ai şi masa critică a unui protest, construirea unei organizaţii este inutilă. O organizaţie nu te ajută să facilitezi demonstraţiile, ba chiar, dacă are formă juridică, te încurcă. O organizaţie nu îi ajută pe protestatari să negocieze deoarece aceştia … nu doresc să negocieze. O organizaţie poate, într-adevăr, să proclame luni lucruri care nu au fost strigate în piaţă duminică; dar acesta nu este deloc un beneficiu.

O organizaţie îi poate doar ajuta pe protestatari să ducă protestul mai departe. Dar… vor ei acest lucru? Cei care scriu pe pancarte „Jos Capitalismul” sau „Sus Capitalismul” sunt deja oarecum organizaţi; nu de aceştia vorbim. Masele de protestatari, însă, au strigat ele vreodată „Organizare!”, „Vrem lideri”? În 1990, spre exemplu, lumea striga „Liberali şi ţărănişti/ daţi-i jos pe comunişti”. Strigă cineva, acum, „Alburnus”?

Dacă protestatarii nu au nevoie imediată şi nici nu doresc să fie organizaţi într-un cadru mai formal, rămâne ca ei să fie convinşi. Şi ştim, din istoria post-decembristă, că partidele de design nu conving. De la ApR prin URR şi NR, până la PFC, s-a tot încercat să se rupă această barieră a neîncrederii şi nu s-a reuşit.

(Dacă Nicuşor Dan a realizat un început de străpungere, asta este pentru că dl. Dan nu este din această poveste. El a lucrat 6 ani în relaţie cu autorităţile locale înainte de a dori să intre în interior. A livrat, adică, cetăţeanului un beneficiu „în formă continuată” şi la nivel destul de înalt înainte de a-i cere votul. )

Avangarda protestatarilor nu are asemenea personalităţi „verificate”; sau, mai precis, are, dar pe domeniul îngust al militantismului ecologic. Fără ele nu apare încrederea, fără încredere nu se va schimba comportamentul oamenilor, iar fără o schimbare de comportament nu se va putea impune o organizaţie formală. Nu atât de repede.

*

De aceea, cred, organizarea formală incipientă a părut o formă de deturnare a protestului („Fiţi voi ungurenii mei”) şi a descurajat mai degrabă decât să încurajeze prezenţa în stradă până duminică^vi. Observ că, într-un entuziasm uşor de înţeles, deşi greşit, se repretă scenariul şi săptămâna aceasta.

În virtutea a ce s-a văzut duminica trecută mă aştept ca strada să reacţioneze la aceste oficializări cu o indiferenţă robustă.

Andrei Tiut