O victorie americană colaterală: cum a devenit Assad responsabilitatea lui Putin Răspunde

kerry-lavrov

Octavian Manea a explicat pentru cititorii Revistei 22 implicațiile înțelegerii ruso-americane privind criza din Siria

Se uită adesea că intervenţionismul anilor ’90, dar şi cel post-9/11 s-a făcut cu sprijinul unui nucleu bipartizan, deopotrivă democrat şi republican, al unui centru moderat, capabil să susţină din Congres politica externă a administraţiei de la Casa Albă. De câţiva ani însă, această constantă structurală, care istoric a asigurat sustenabilitatea politică a doctrinei de containment, devine numeric din ce în ce mai subţire, mai slăbită. Sechestrul declanşat în cazul bugetului Pentagonului este un simptom al acestei tendinţe.

Istoricul Niall Ferguson observa recent că, în mod fundamental, puterea statelor este o consecinţă a coeziunii lor interne. Mai mult, în ceea ce descrie ca fiind „marea degenerare“, el spune că sănătatea instituţiilor care au făcut din SUA puterea dominantă în a doua jumătate a secolului XX este tot mai precară. Robert Gates, un produs prin excelenţă al consensului bipartizan, remarcă faptul că dispariţia valorilor generaţiei sale generează un sistem politic disfuncţional. Politica de sumă zero şi războiul ideologic au devenit reperele noii ordini:

Centrul moderat – fundaţia sistemului nostru politic – nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echivalentă cu lipsa principiilor; compromisul, cu a te compromite. Exact când ţara are nevoie de predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă.

De ce s-a ajuns aici? Desenarea circumscripţiilor electorale cu scopul obţinerii unor mandate sigure, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres aleşi total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la ideea unor strategii bipartizane. În acest context, David Brooks, editorialistul New York Times, vorbeşte de tribalizarea politicii americane:

Există o mentalitate tribală în care tot ceea ce se poate realiza este drastic limitat de logica Tutsi vs. Hutu. Se comportă asemeni triburilor etnice, unde onoarea este dată de apartenenţa la trib şi orice compromis devine un semn al ruşinii şi al dezonoarei.

Pe acest fond, echilibristica Administraţiei Obama din ultimele săptămâni privind Siria trebuie interpretată ca încercând forţarea unui nou consens bipartizan la nivelul Congresului, care să confere legitimitate unei politici intervenţioniste limitate. Conştient de sentimentul izolaţionist existent în circumscripţiile americane, de faptul că a fost ales pentru a face nation-building acasă, Obama i-a asigurat pe democraţi şi republicani că intenţia administraţiei sale nu este aceea de a declanşa un nou Irak sau Afganistan, nici măcar o campanie aeriană extinsă pe modelul Kosovo sau al Libiei. Mai mult, nu este vizată schimbarea prin forţă a regimului Assad, pentru că „am învăţat din Irak că, făcând acest lucru, ne face pe noi responsabili pentru tot ceea ce urmează după“. Cu alte cuvinte, Obama vrea să evite o nouă implicare terestră în Orientul Mijlociu, care stă sub semnul lui if you break it, you own it

Astfel se explică şi fuga oficialilor (John Kerry sau Susan Rice) de eticheta „război“. Totodată, pe lângă pledoaria normativă, în sprijinul societăţii internaţionale seducătoare pentru democraţii wilsonieni, oficialii administraţiei au avut grijă să împacheteze totul în limbajul interesului naţional. În cazul în care America nu răspunde decisiv pentru susţinerea propriilor „red lines“, credibilitatea celorlalte garanţii de securitate, inclusiv cele de apărare colectivă (precum cele date aliaţilor din Extremul Orient, dar şi articolul 5 al NATO) pot fi puse la îndoială, semnalând puterilor cu interese anti-status-quo (Coreea de Nord sau Iranul) oportunitatea de a le testa. „Nu putem să-i lăsăm să creadă, fie şi pentru un minut, că ne ferim să implementăm avertismentele noastre pe termen lung“, spunea Susan Rice într-un discurs susţinut lunea trecută la New America Foundation.

Şi totuşi, în cele din urmă, perspectiva unei eventuale lovituri „chirurgicale” împotriva regimului Assad, menită a-l descuraja să mai folosească arsenalul de arme chimice, a mobilizat mai puţin un Congres polarizat, cât Rusia. Dincolo de punctele de PR şi imagine, marcate de Kremlin prin editorialul publicat în New York Times, un fapt este cert: responsabilitatea lui Putin şi a Rusiei este acum angajată în faţa societăţii internaţionale pentru dezarmarea regimului Assad. Sub deal-ul încheiat de Kerry şi Lavrov, inspectorii ONU vor avea misiunea de a securiza şi distruge armele chimice de care dispune Assad. Un eventual eşec, chiar folosirea suplimentară a arsenalului chimic de către Assad, ar pune sub semnul întrebării credibilitatea societăţii internaţionale şi – nu-i aşa? – „nimeni nu vrea ca Naţiunile Unite să aibă soarta Ligii Naţiunilor, care s-a prăbuşit pentru că îi lipsea un leverage real“, pentru a folosi exact cuvintele lui Putin. Rusia trebuie să demonstreze că are o influenta reală asupra lui Assad. „Rusia şi-a pus la bătaie propria credibilitate prin susţinerea acestei evoluţii“, a spus Obama. În caz contrar, poziţia Casei Albe iese şi mai consolidată: „cred că, în acel moment, mobilizarea comunităţii internaţionale va fi mult mai simplă. Consiliului de Securitate i-ar fi extrem de greu ca să se opună şi ne vom alătura unei coaliţii inernaţionale să fim siguri că Assad se opreşte“.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s