Instabilitatea politică de la Chișinău a debutat în 2009, pe fondul organizării de alegeri parlamentare anticipate, sub presiunea minirevoluției Twitter, care a contestat victoria incertă obținută de PCRM la scrutinul organizat câteva luni mai devreme și a permis crearea Alianței pentru Integrare Europeană (AIE), formată din PL, PLDM și AMN. AIE a obținut 53 mandate de deputați, care au asigurat majoritatea necesară susținerii Guvernului Vlad Filat, dar care au fost insuficiente pentru alegerea președintelui statului (61 de voturi). Marian Lupu, candidatul propus de AIE, nu a întrunit votul a cel puțin 61 deputați în urma a două tentative succesive de alegere a șefului statului, situație care a dus la organizarea unui nou scrutin legislativ în 2010, în urma căruia a fost format Guvernul AIE II, condus tot de către Vlad Filat. Rezultatele alegerilor legislative din 2010, deși nu au adus AIE numărul minim de mandate parlamentare necesare alegerii președintelui statului, au consolidat poziția acesteia (59 mandate).

În 2012, pe fondul altor tentative ratate de a-l alege președinte pe Marian Lupu, liderii AIE au acceptat desemnarea unui candidat independent –Nicolae Timofti (susținut și de grupul Partidului Socialiștilor, desprins din PCRM) pentru a evita organizarea unui nou scrutin legislativ anticipat. Ultima criză politică din Republica Moldova a fost în 2013 și s-a încheiat cu crearea Guvernului AIE III, condus de Iurie Leancă, după ce Curtea Constituțională a respins printr-o decizie extrem de controversată o nouă candidatură a lui Vlad Filat, demis de parlament din funcția de premier pe fondul unor acuzații de corupție.

Lipsa culturii politice a compromisului

Performanța de instabilitate politică a Republicii Moldova se explică, în primul rând, prin cultura politică a clasei conducătoare, care în cei 22 ani de independență s-a acomodat cu strategii de contracarare a contracandidaților politici sau atragere a suportului electoral și nu a înțeles necesitatea realizării compromisului pentru a servi interesele statului sau ale cetățenilor. Deputați ai PCRM nu au vrut în 2009 și respectiv 2010 să voteze un candidat la funcția de președinte al statului din partea AIE, refuzând să accepte victoria electorală a adversarului și sperând în organizarea de noi alegeri anticipate. Lipsa unei culturi politice a compromisului s-a evidențiat și în interiorul AIE, când, pe fondul unor neînțelegeri între Vlad Filat și ex-vicepreședintele parlamentului, Vlad Plahotniuc, primul a decis în februarie 2013 scoaterea partidului său din AIE, situație care risca să pericliteze încheierea negocierilor și parafarea, în același an, a Acordului de Asociere dintre Republica Moldova șiUE.

Elitele instalate la putere în 2009 și-au construit cu succes imaginea unor proeuropeni, fie prin discursul care îi deosebea clar de comunistul învechit Voronin (Vlad Filat și Marian Lupu) sau prin cariere diplomatice impecabile (Iurie Leancă și Natalia Gherman). O analiză profundă a scenei politice de la Chişinău arată, însă, că, dincolo de cortina oficială, viaţa politică moldovenească a păstrat tipare create în cei 22 ani de independenţă: o democrație precară în care viața politică este ușor penetrată de grupuri care acționează la limita legii. Elita proeuropeană de la Chişinău trebuie să realizeze un compromis între cerinţele normative transmise de Bruxelles şi necesităţile economice și de protecție în fața justiței ale grupurilor de interse autohtone care încearcă să impună la nivel intern un model moldovenesc al europenizării.

Instabilitatea politică din Republica Moldova se explică și prin natura regimului politic de la Chișinău – o democrație neconsolidată, în care nu există o separație reală a puterii judecătorești de cea politică și în care instituțiile statului de drept sunt victime ale interselor politice. În mai 2013, deputații liberal-democrați și cei comuniști au votat mai multe prevederi legislative controversate și criticate dur de oficialii UE, care au plasat Curtea Constituțională sub controlul parlamentului și Centrul Național Anticorupție sub controlul guvernului.

Conflictul dintre Vlad Filat și Vlad Plahotniuc ar fi fost generat, potrivit presei de la Chișinău, de investigarea pentru fapte de corupție a unor deputați și membri ai guvernului din PLDM, de Centrul Național Anticorupție, aflat sub controlul lui Plahotniuc. O altă miză a conflictului a fost redistribuirea între partidele controlate de cei doi a unor funcții cheie de procuror general și de șef al Centrului Național Anticorupție.

Calea spinoasă a reformelor europene

Republica Moldova a dobândit faima de elev model al Parteneriatului Estic, în absența unei competiții reale între cele 6 state incluse de Bruxelles în programul de vecinătate și prin numeroase încercări ale oficialilor europeni de a menține Chișinăul pe drumul europenizării.

La nivel intern, guvernarea AIE (Alianța pentru Integrare Europeană) a raportat succese doar în gestionarea unor reforme cu impact moderat (promovarea și asigurarea libertății de exprimare, drepturile omului, reforma educației), dar nu a atins problemele structurale ale statului moldovenesc (reformarea ministerelor Justiției și de Interne, lupta împotriva corupției, descentralizarea administrației).

Începând cu 2009, puterea politică de la Chișinău a permis înregistrarea fără restricții a companiilor de media, iar jurnaliștii nu au mai reclamat presiuni, așa cum s-a întâmplat în perioada guvernării PCRM. Mass-media din Republica Moldova se află însă sub influența grupurilor de interese asociate partidelor aflate la guvernare, care au investit după 2009 în cele mai importante trusturi.

Parlamentul de la Chișinău a adoptat un pachet legislativ care asigură promovarea libertății religioase și un statut egal pentru minorități religioase, romă și sexuale.

Reforme importante au fost adoptate și în sistemul de educație și au constat în implementarea modelului Bologna, în actualizarea programelor școlare și în tentative de eliminare și pedepsire a fraudlor de la examenul de bacalaureat, după modelul românesc al instalării camerelor video în sălile de examinare.

În domeniile justiției și internelor au fost implementate doar măsuri incomplete, cum ar fi reducerea numărului de judecători, închiderea așa-numitelor curți economice, demilitarizarea poliției și separarea corpului de carabinieri (asemănător jandarmeriei din România) de poliție, fără a fi adoptate decizii care să vizeze creșterea salariilor judecătorilor, procurorilor și polițișților în vederea eliminării problemei fundamentale – corupția.

Eșecul în reformarea ministerelor Justiției și Internelor se explică prin rezistența oamenilor din interiorul sistemului și prin presiunile pe care le exercită grupurile de interese obscure asupra sistemului de justiției și puterii politice. Reformarea justiției a fost periclitată și de conflictele izbucnite între membrii AIE cu privire la controlul asupra unor funcții cheie – procuror general și șef al Centrului Național Anticorupție.

Ileana Racheru