Sunt cetățean european și nu am instituții 10

Inspirat de Lili Crăciun, am zis să scriu și eu pentru concursul Blogger European (regulament aici).

Cetățenia europeană este văzută cel mai adesea ca o colecție de drepturi. Așa sugerează acest concurs: „Datorită cetățeniei UE […] toți resortisanții celor 27 de state membre ale UE beneficiază, în calitate de cetățeni ai UE, de un set de drepturi suplimentare.” La fel zice și deja celebrul set de reclame:

Mult mai rar vedem cetățenia europeană ca un set de instituții la care cetățeanul poate apela direct. Prin ceea ce eu văd ca fiind o aplicare imperfectă a principiului subsidiarității, drepturile cetățeanului european sunt apărate de state naționale. Vedem asta chiar și în comunicarea publică. Termenul „resortisant”, ce care a trebuit să îl caut în dicționar, pare să aibă o conotație diplomatică. Cetățeanul european din reclame, care nu are acces direct la un apărător al drepturilor sale, este nevoit să … meargă la intimidare.

Dar să trecem de exemplele anecdotice. Una dintre problemele tipice ale cetățeniei europene apare când statul care trebuie să mă protejeze nu este statul în care am drept de vot. Mai precis, atunci când eu, cetățean european, sunt „străin în țară străină”. Pentru a-mi apăra drepturile trebuie să mă adresez statului național a cărui limbă o stăpânesc poate imperfect, ale cărui coduri culturale îmi sunt doar parțial cunoscute și a cărui tradiție juridică îmi este perfect străină. Comisia Europeană și alte foruri ale Uniunii fac în mod regulat presiuni asupra guvernelor pentru ca ele să nu abuzeze de această poziție de slăbiciune și să facă eforturi de a oferi un tratament corect.

De partea cealaltă, minorități naționaliste și radicale din ce în ce mai influente pun presiune asupra partidelor politice pentru a trata „ferm” aceste cazuri, pentru a „plivi buruienile”, pentru a „ușura” povara reală sau imaginară a migranților asupra serviciilor sociale. Guvernele încearcă să mulțumească pe toată lumea, dar mai ales pe cei ce votează. Comisia Europeană nu votează, imigrantul nu votează; în schimb, naționalistul anti-imigrație merge la vot. De aici diverse măsuri creative în limita, la limita sau dincolo de limita legii prin care diverși cetățeni aleg să se repatrieze „de bună voie”. De aici cazuri de umilință publică, deranjante mai ales când sunt implicați copii.

Ce-i de făcut, deci? Este probabil târziu pentru a înființa un organism cu puteri coercitive. Dar, din câte înțeleg, nu există nici un tratat care să împiedice Comisia să creeze un organism cu rol de a consilia cetățenii în mod direct. Aici intră în joc distincția dintre statul național și puterile statului. Guvernele și parlamentele sunt supuse presiuni cetățeanului. Puterea judecătorească nu. Să numim acest organism ipotetic „Biroul pentru protecția cetățeanului”. Nimeni nu împedică BPC să stabilească o prezență fizică sau virtuală (online+call center) în fiecare țară a Uniunii. Iar eu, ca și cetățean cu drepturi, aș putea să mă adresez direct acestei prezența. BPC mi-ar oferi îndrumare în limba maternă și m-ar ajuta să obțin un reprezentant legal care să vorbească în numele meu și să fie gata să ma reprezinte chiar și până în față instanței de judecată (dacă nu se găsește rezolvare administrativă). Reprezentantul acesta poate fi plătit de UE, poate lucra pro-bono sau poate fi plătit integral de cetățean; în toate cazurile, însă, el va fi selectat dintr-o listă de persoane agreate de BPC.

Cetățenia nu presupune doar drepturi (și obligații), ea presupune și relaționare instituțională. Principala instituție europeană cu care interacționează cetățenii este Parlamentul (prin alegeri). Principala instituție europeană la care poate face recurs cetățeanul român este CEDO, însă CEDO nu este parte a UE. Implicarea UE în protecția migranților poate fi doar începutul. Orice altă instituție europeană care funcționează mai aproape de firul ierbii și nu în îndepărtatul Bruxelles poate fi o sursă de încredere și loialitate – practic, o sursă de identitate cetățenească. Un eventual Parchet European, despre care se vorbește deja, este și el o idee bună, deși activează încă în sfere înalte. Însă Uniunea nu poate spera ca un sentiment al cetățenie să apară din neant atâta vreme cât cetățeanul „de rând” nu o vede la față.

Andrei Tiut

Anunțuri

10 comments

  1. Mi-a placut teribil remarca legata de CEDO, recunosc ca mi-ar fi placut sa-mi treaca mie prin cap. Felicitari.

    Dincolo de asta, n-ati omis cumva Ombudsmanul, de exemplu? Cel mai tricky aspect, dupa mine, e faptul ca cetatenia europeana vine ca un bonus la cetatenia nationala. Prin urmare, chiar si Ombudsmanulului nu ma pot adresa decat daca e vorba despre un abuz al unei institutii europene. Dupa cum bine stiti, daca s-ar putea ocupa si de abuzuri nationale, institutia aceasta ar putea fi acuzata ca stirbeste suveranitatea nationala, amestecandu-se in treburile interne (ca sa-mi dau cu lingura de lemn in cap).
    Apoi, la capitolul interactiune cetatean-UE, pe langa alegerile mentionate de catre dumneavoastra, avem si initiativa cetateneasca. E un element de noutate, dar bine folosit, cred ca poate aduce mai aproape de cetatean legiferarea.

  2. Pe termen scurt suveranitatea nationala nu va fi si nu poate fi atinsa prea tare. Pe termen lung, daca vrem sa avem cetatenie europeana, trebuie sa existe un domeniu de actiune al autoritatii europene. Acesta poate include activitati si crime transfrontaliere, Internetul, etc.

    Adica nu sa ajungi la UE cu orice tip de abuz, dar sa existe abuzuri, inclusiv ale autoritatilor nationale, pentru care sa poti cere protectia UE.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s