Scutul anti-rachetă: O comparație între deciziile a două administrații americane Răspunde

mda_aegis

Problema apărării Europei împotriva amenințărilor cu rachete balistice a fost abordat în mod diferit de două administrații, una republicană, cealaltă democrată. Au fost avansate două soluții diferite – fapt neobișnuit pentru politica externă americană. Ambele soluții au punctele lor tari și punctele lor slabe. Și ambele strategii propuse de administrația George W. Bush, respectiv de administrația Obama urmăreau scopuri diferite și încercau să contracareze amenințări diferite. Dar poate mai important, cele două strategii propuse într-un interval de timp foarte scurt au stârnit controverse, atât în politica internă americană, cât și la nivel european și în interiorul statelor gazdă.

Acum că desfășurarea scutului anti-rachetă în Europa, în România, respectiv Polonia  a intrat în „linie dreaptă” este momentul propice pentru a evalua care ar fi fost varianta de scut care ar fi răspuns cel mai bine nevoilor de securitate europene și al statelor gazdă. Sau mai clar, din perspectiva interesului național – care ar fi fost cea mai benefică variantă de scut anti-rachetă pentru România?

Înainte de a evalua punctele tari și punctele slabe ale strategiilor americane de protejare a Europei de atacuri cu rachete balistice trebuie înțeles de ce statele Europei Centrale și de Est doresc amplasarea unui scut anti-rachetă pe teritoriul lor.

De ce vrem scutul?

Amenințarea cu rachete balistice din Orientul Mijlociu este una emergentă pentru Europa. Nu neg existența acesteia, dar se manifestă în principal la nivel regional – Iranul dezvoltându-și arsenalul cu rachete balistice în principal pentru a lovi aliați americani sau rivali ai republicii islamice aflați în proximitatea sa. Motivele fundamentale pentru care statele din Centrul și Estul Europei au ales să găzduiască pe teritoriul lor sistemul anti-rachetă american țin de consolidarea relațiilor cu SUA (capitalizarea în termeni politico-strategi a aderării la NATO), contrabalansarea asertivității Federației Ruse (mai ales după războiul ruso-georgian din 2008) și stabilizarea strategică a unei zone a bătrânului continent cunoscută pentru istoria sa tumultoasă. Mereu prinsă între menghină geo-strategică a ambițiilor de mare putere ale Germaniei și Rusiei, prezența americană este percepută în Europa Centrală ca un factor care contribuie la pacea și stabilitatea continentului.

Nu trebuie uitat că problema strategică cu care s-au confruntat statele Europei Centrale și de Est în secolul XX a fost supraviețuirea în cadrul sistemului internațional ca actori politici suverani și independenți. Prezența americană este o garanției că situația din secolui XX nu se va repeta și în secolul XXI. Din punctul acesta de vedere, însă, transferul unei părți a trupelor americane din Germania în Estul și Centrul Europei (în Polonia și România) ar fi o garanție politică și militară mai substanțială decât scutul anti-rachetă.

Administrația George W. Bush

La summitul NATO din 2002 de la Praga a fost prezentat un raport care susținea dezvoltarea de sisteme anti-rachetă pentru protecția membrilor Alianței și a trupelor acesteia de atacuri cu rachete balistice. Ca parte a unui sistem NATO de apărare anti-balistică Statele Unite s-au oferit să amplaseze în Polonia și Republica Cehă sisteme anti-balistice și radare care să identifice și să faciliteze intercepția eventualelor rachete lansate împotriva Europei dinspre Orientul Mijlociu, Iranul fiind identificat ca potențialul agresor. Sistemul ce urma să fie desfășurat în Polonia consta în zece interceptori GMD, care urmau să fie asistați de un radar de avertizare și țintire instalat în Cehia. Cei 10 interceptori GMD urmau să fie sprijiniți și de rachete anti-aeriene și anti-balistice Patriot ce ar fi completat scutul anti-rachetă american din Europa.

Probleme:

  • Lipsa unei amenințări reale cu rachete cu rază lungă (rachete balistice intercontinentale) din partea Iranului. Teheranul nu are în momentul de față, și nici la momentul la care s-a luat decizia de amplasa interceptorii GMD în Europa Centrală, rachete balistice intercontinentale cu care să amenințe SUA și pe aliații săi. Arsenalul balistic iranian este format în principal din rachete cu rază scurtă de acțiune, rază medie de acțiune și câteva rachete cu rază intermediară de acțiune. În fața ultimelor două amenințări eficacitatea GMD este pusă sub semnul întrebării, acest sistem anti-rachetă fiind proiectat să contracareze rachete balistice intercontinentale (ce-i drept cu performanțe scăzute), iar rachetele Patriot PAC-3 nu ar fi fost nici ele eficiente împotriva arsenalului iranian.
  • Sistemul GMD deși operațional în SUA nu este un sistem eficace, rata sa de intercepție fiind slabă și suferă de multe probleme tehnice. În prezent, chiar și după ce a fost decisă suplimentarea sitului din Alaska cu încă 14 interceptoare pentru a contracara a evoluțiile din arsenalul balistic și nuclear al Coreei de Nord, sistemul este deficitar și trebuie îmbunătățită performanța acestuia.
  • Prea puțini interceptori ca sistemul GMD să fie unul credibil din punctul de vedere al eficienței militare.
  • Scutul anti-rachetă propus de administrația Bush nu numai că nu ar fi fost funcțional din punct de vedere tehnic, dar nu ar fi protejat și Sud-Estul Europei de eventualele atacuri cu rachete balistice. România, de exemplu nu ar ar fi fost protejată în totalitate, iar Bulgaria și Grecia deloc. Acest aspect punea în discuție nu numai eficiența per total a scutului anti-rachetă ci și garanția de securitate a NATO față de membrii săi. În plus strategia americană părea să favorizeze din punct de vedere politic statele Europei Centrale – România, în ciuda contribuției sale la intervențiile americane din Afganistan și Irak și a parteneriatului strategic cu SUA, nu s-ar fi regăsit printre interlocutorii regionali privilegiați ai Washingtonului.
  • Antagonizarea Rusiei. Decizia de denunțare unilaterală a tratatului ABM care interzicea semnatarilor dezvoltarea de sisteme anti-balistice, de către SUA în 2002, concomitent cu desfășurarea unui sistem anti-balistic, chiar dacă modest, în vecinătatea sa, chiar în fosta sferă de influență sovietică din Centrul și Estul Europei, a alarmat Kremlinul. Scutul anti-rachetă american în Europa a fost perceput ca o tentativă americană de a neutraliza arsenalul strategic rusesc, singurul aspect care mai conferă Rusiei calitatea de mare putere în cadrul sistemului internațional. Kremlinul a replicat că dacă SUA vor desfășura interceptoare în Polonia, va fi forțat să desfășoare la rândul său rachete nucleare cu rază scurtă de acțiune în enclava Kaliningrad. Eventuala prezență a unor rachete nucleare rusești în Kaliningrad ar fi pus sub semnul întrebării și mai mult eficacitatea scutului și ar fi sporit tensiunile în mod inutile între Rusia, SUA și NATO. Revenirea armamentului nuclear rusesc în proximitatea NATO ar fi subminat rațiunile politice ale desfășurării scutului anti-rachetă american, riscând să re-aducă securitatea europeană în logica Războiului Rece. Mai mult la momentul luării deciziei a desfășura scutul anti-rachetă în Europa, SUA avea nevoie de Rusia în cadrul efortului de combaterea a terorismului, purta negocieri cu aceasta pentru reducerea armamentelor strategice și căuta sprijinul Moscovei pentru soluționarea dosarelor nucleare iranian și nord-corean.

În concluzie strategia administrației George W. Bush era prost calibrată, nu asigura de fapt o protecție adecvată Europei de eventualele atacuri cu rachete balistice, atât din punct de vedere strategic, cât și tehnic, punea sub semnul întrebării conceptul indivizibilității securității NATO și antagoniza inutil Rusia. Din perspectiva interesului României această soluție nu asigura decât protecția parțială a teritoriului național și prin desfășurarea acestuia în Cehia și Polonia, scădea importanța strategică a țării noastre în regiune.

Administrația Obama – European Phased Adaptive Approach

În 2009 la mai puțin de un an de la mandatului de președinte și de la câștigarea alegerilor prezidențiale, președintele Barack Obama a anunțat pe 17 septembrie anularea planurilor administrației anterioare de a instala sisteme de apărare anti-rachetă în Europa Centrală. Anunțul a fost făcut fără consultarea prealabilă a Poloniei și Cehiei, aspect care a generat controverse, administrația Obama fiind acuzată atât acasă, cât și regiunea de abandonarea aliaților. Decizia de abandonare a proiectului propus de administrația anterioară și deja semnat, deși controversată a venit însă pe fondul unei analize serioase a amenințărilor cu rachete balistice și a evoluțiilor din dosarul nuclear iranian a condus la formularea unei noi strategii – cunoscută sub numele de European Phased Adaptive Approach. Astfel analizele agențiilor de informații au constatat o accelerare a dezvoltării de către Iran a rachetelor balistice cu rază intermediară de acțiune în detrimentul celor intercontinentale.

Noua strategie presupune o schimbare de optică în ceea ce privește apărarea anti-rachetă care să se adapteze evoluției amenințărilor. În locul descurajării unei amenințări care încă departe de a se materializa – rachete balistice intercontinentale iraniene – scutul protejează împotriva rachetelor cu rază scurtă, medie și intermediară din arsenalul existent sau viitor a Iranului. Etapa a patra a EPPA ar fi adăugat și capacitatea de contracara rachete balistice intercontinentale dar din motive tehnice și financiare, a fost abandonată. Conceptul din spatele EPAA este descurajarea mobilă prin adaptarea graduală la amenințările cu rachete balistice prin desfășurarea în mai multe locații a sistemului Aegis Ashore bazat pe racheta SM-3, în mai multe variante. În cazul sporirii nivelului de amenințare sau a unei crize politice majore în Orientul Mijlociu, interceptorii SM-3 vor fi suplimentați cu rachete anti-balistice THAAD și Patriot.

Avantajele EPAA constau în:

  • Adaptabilitatea acestuia în funcție de nivelul de amenințare și calibrarea sa în funcție de arsenalul utilizat de Iran.
  • Acoperirea geografică bună oferită prin amplasarea interceptorilor în două baze, în România și Polonia, dar și pe mare, la bordul navelor americane și europene capabile să opereze sisteme Aegis sau similare cu acesta.
  • Numărul mare de interceptori – 48 în două baze, fără a pune la socoteală rachetele SM-3 de pe nave – care facilitează intercepții multiple, și care pot face față unor salve de rachete balistice.
  • Nu creează „discriminări” de natură politică între principalii aliați americani Europa Centrală și de Est – atât România cât și Polonia vor găzdui aceste sisteme.
  • Nu pune în discuție arsenalul strategic al Federației Ruse, deși această continuă să-și mențină obiecțiile.

Există totuși și o serie de neajunsuri legate de EPAA:

  • Proasta comunicare a deciziei de anulare a sistemului anti-rachetă ce urma să fie desfășurat în Cehia și Polonia. Când etapa a patra a fost anulată, țările gazde au fost informate în prealabil. Totuși Polonia a decis să-și dezvolte propriul sistem anti-aerian și anti-rachetă care să-l completeze pe cel american.
  • EPAA, în ciuda avantajului numeric și tehnic în raport cu GMD, oferă protecție în cazul unui atac limitat cu rachete balistice.
  • Este necesară sporirea capacității senzorilor de a distinge între focoasele reale și țintele false lansate de rachtele balistice în cazul în care aceste lansează ținte false pentru a împiedica intercepția.
  • În cazul unor traiectorii foarte înalte a rachetelor cu rază intermediară de acțiune, baza de la Deveselu devine ineficientă. (v. Raportul NRC care evaluează sistemele anti-balistice dezvoltate de SUA).
  • Rusia rămâne același adversar consecvent al desfășurării scutului anti-rachetă american în Europa.

EPAA o soluție mai eficientă și mai eficace pentru amenințarea emergentă cu rachete balistice decât cea anterioară. Însă este o soluție care oferă o protecție limitată împotriva unui atac cu rachete balistice, principalul mod de contracarare a acestei amenințări fiind în continuare descurajarea strategică convențională și nucleară. Avantajul acestei abordări constă însă în faptul că oferă aliaților americani o poliță de asigurare credibilă în cazul lansării de rachete balistice spre Europa din Orientul Mijlociu. EPAA asigură o protecție adecvată teritoriului românesc în cazul unui atac cu rachete balistice și în același contribuie la consolidarea relației politice și strategice cu SUA – România nu este „discriminată” în raport cu Polonia.

Rolul și poziția Rusiei

Kremlinul crede că scutul anti-rachetă din Europa are rolul fie de a neutraliza arsenalul său nuclear prin interceptarea devreme a rachetelor sale nucleare, fie SUA încearcă să dezvolte o tehnologie care în viitor să-i permită să iasă din logica descurajării nucleare – cu alte cuvinte să poate lansa atacuri nucleare fără teama unor măsuri de retorsiune, obținând ceea ce se cheamă în termenii strategiei nucleare o first strike capability. Cum arsenalul strategic rusesc are un rol de frunte în strategia militară a Moscovei, pe fondul incapacității de a-și moderniza forțele armate, orice amenințare la adresa acestuia este una luată în serios de decidenții ruși. De asemenea arsenalul nuclear și strategic este singurul element care mai plasează Rusia în categoria marilor puteri. Prezența americană în vecinătatea Rusiei creează neliniște la Kremlin, sporirea influenței americane în Europa Centrală și de Est fiind considerată o amenințare atât la adresa intereselor de politică externă rusești, cât și la adresa regimului politic al lui Vladimir Putin – o teamă politică paranoidă față de posibilitatea unei revoluții colorate în Rusia.

Însă, ambele variante ale sistemului anti-rachetă al SUA din Europa nu compromit capacitatea de descurajare nucleară a Rusiei. Majoritatea traictoriilor rachetelor rusești sunt polare, iar sistemele GMD și SM-3 nu sunt capabile să le intercepteze.  Statele Unite atât în timpul administrației George W. Bush, cât și a administrației Obama,  au dorit să obțină cooperarea Kremlinului pe tema apărării anti-rachetă. Rusia posedă capabilități și mijloace care pot contribui la securitatea europeană în acest domeniu – radare de avertizare și sisteme anti-aeriene performante.

Atât administrația George W. Bush cât și Obama au oferit concesii Rusiei pentru a accepta desfășurarea scutului anti-rachetă. Ambele administrații au legat din punct de vedere diplomatic apărarea anti-rachetă de reducerea arsenalelor nucleare – domeniul în care cooperare ruso-americană s-a dovedit a fi mult mai fructuoasă. Administrația republicană era pregătită la un moment dat să accepte prezența militarilor ruși în bazele anti-rachetă din Polonia și Cehia care să lucreze cot la cot cu personalul american și aliat, și chiar să întârzie desfășurarea in situ a interceptorilor (o concesie care ar fi fost greu de acceptat de cehi și polonezi, având în vedere istoria relațiilor acestora cu Rusia).

Administrația Obama a anulat fază a patra a EPAA care ar fi însemnat desfășurarea unor interceptori capabili să intercepteze rachete cu rază lungă de acțiune (decizie ușurată și de costurile mari și dificultățile tehnice ale dezvoltării interceptorului SM-3 IIB), și nu va testa in situ interceptorii din România și Polonia pentru a nu genera tensiuni inutile. În ciuda deschiderii americane spre cooperare Rusia a rămas consecventă în opoziția sa față de scutul anti-rachetă, fiind dispusă să accepte desfășurare acestui sistem de arme doar dacă SUA acceptă, la rândul său, un drept de veto rusesc asupra utilizării sistemului. O concesie pe care niciun guvern american nu ar accepta-o, iar Washingtonul a decis pe cale de consecință să meargă înainte cu amplasarea scutului, fără cooperarea Moscovei.

George VIŞAN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s