Scutul anti-rachetă: O comparație între deciziile a două administrații americane Răspunde

mda_aegis

Problema apărării Europei împotriva amenințărilor cu rachete balistice a fost abordat în mod diferit de două administrații, una republicană, cealaltă democrată. Au fost avansate două soluții diferite – fapt neobișnuit pentru politica externă americană. Ambele soluții au punctele lor tari și punctele lor slabe. Și ambele strategii propuse de administrația George W. Bush, respectiv de administrația Obama urmăreau scopuri diferite și încercau să contracareze amenințări diferite. Dar poate mai important, cele două strategii propuse într-un interval de timp foarte scurt au stârnit controverse, atât în politica internă americană, cât și la nivel european și în interiorul statelor gazdă.

Amenințarea cu rachete balistice din Orientul Mijlociu este una emergentă pentru Europa. Nu neg existența acesteia, dar se manifestă în principal la nivel regional – Iranul dezvoltându-și arsenalul cu rachete balistice în principal pentru a lovi aliați americani sau rivali ai republicii islamice aflați în proximitatea sa. Motivele fundamentale pentru care statele din Centrul și Estul Europei au ales să găzduiască pe teritoriul lor sistemul anti-rachetă american țin de consolidarea relațiilor cu SUA (capitalizarea în termeni politico-strategi a aderării la NATO), contrabalansarea asertivității Federației Ruse (mai ales după războiul ruso-georgian din 2008) și stabilizarea strategică a unei zone a bătrânului continent cunoscută pentru istoria sa tumultoasă. Mereu prinsă între menghină geo-strategică a ambițiilor de mare putere ale Germaniei și Rusiei, prezența americană este percepută în Europa Centrală ca un factor care contribuie la pacea și stabilitatea continentului.

Nu trebuie uitat că problema strategică cu care s-au confruntat statele Europei Centrale și de Est în secolul XX a fost supraviețuirea în cadrul sistemului internațional ca actori politici suverani și independenți. Prezența americană este o garanției că situația din secolui XX nu se va repeta și în secolul XXI. Din punctul acesta de vedere, însă, transferul unei părți a trupelor americane din Germania în Estul și Centrul Europei (în Polonia și România) ar fi o garanție politică și militară mai substanțială decât scutul anti-rachetă. More…

Obama la Berlin. 5 ani mai târziu Răspunde

obama-in-berlin-850x636

Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

În urmă cu 5 ani, Obama venea pentru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral menit a-l familiariza pe candidatul Partidului Democrat cu politica bătrânului continent. Aşteptările faţă de senatorul care promitea o revoluţie politică şi transormarea Washingtonului erau imense. Pe scurt, pentru europeanul de rând, Obama reprezenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a preşedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze legitimitatea Americii, să-şi proiecteze influenţa prin filtrul instituţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, să redescopere filosofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al relaţiei dintre americani şi europeni. Obama era pregătit să asculte Europa. Europenii erau pregătiţi să îl asculte pe Obama. Popularitatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a reuşit, atunci, să mobilizeze mai bine de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul complet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Washington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bugetar. Iluziile europenilor faţă de Obama s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea reală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

Între timp însă, Berlinul, cel puţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Londra, Parisul, Roma au guverne slăbite, consumate intern cu gestionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fără sprijinul sau acordul Germaniei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inacţiunea sa“ este clar că ceva fundamental s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington. More…

Autostrada Bechtel sau marele jaf ne-strategic 1

tumblr_libxp6dpUX1qayzyuo1_500

Folclorul politic autohton, ajutat copios de media românească, a acreditat timp de 10 ani ideea că eșecul din spatele construcției Autostrăzii Transilvania este rezultatul unui târg încheiat între Statele Unite și România, pentru a facilita aderarea la NATO. Mitul spune următoarele: nu eram pregătiți să intrăm în NATO și a trebuit să făcem „ o șustă” (o șmecherie), să le dăm la americani „ceva”, un contract de autostradă, să-i facem „fericiți”, „să ne bage în NATO” o dată. Există și varianta scurtă a acestui mit politic: Autostrada Bechtel a fost prețul plătit pentru aderarea la Alianța nord-atlantică.

Din nefericire acest mit politic a prins, fiind utilizat pentru a justifica incapacitatea instiutțională a statului român de a construi o autostradă. Din 2004 până în prezent au fost construiți 52 de km de autostradă, din 415 de km preconizați (583 de km dacă luăm în considerare și tronsonul de autostradă București-Brașov), la mai bine de 9 ani de la începerea lucrărilor și după ce au fost cheltuiți 1,6 mld de euro, din 2,2 de mld de euro cât era valoarea contractului. Autostrada Transilvania a devenit cel mai bun exemplu de proastă guvernare din România și a statornicit percepția la nivel public că statul român este incapabil să construiască autostrăzi.

Eșecul politic și economic reprezentat de Autostrada Transilvania trebuia într-un fel justificat de elita politică, având în vedere că de la negocierea și semnarea au existat trei alternanțe la putere, cinci guverne și vreo 10 miniștrii ai transporturilor (11 dacă îl punem la socoteală și pe ministrul marilor proiecte, Dan Șova, care a negociat rezilierea contractului). Așa că cea mai bună scuză a fost să se dea vina pe… americani și pe aderarea la NATO. Mitul a fost răspândit cu ușurință de către presă, dar și de oameni politici, de exemplu Radu Berceanu.

Dar mitul nu rezistă unei examinări atente din mai multe motive. În primul rând că nu are sens ca SUA să condiționeze economic un proces politic și militar. Valoarea contractului este relativ mică atât pentru o corporație mare precum Bechtel, iar pentru economia americană e un mizilic. Pe scurt nu există un raționament economic solid din partea SUA că să impună un asemenea „preț” pentru aderarea la Alianță. Procesul de aderare la NATO a fost condiționat de o serie întreagă de reforme politice și militare detaliate într-un plan de aderare și o foaie de parcurs. More…

Ce tip de lider este Kim Jong-Un? Răspunde

Kim_Jong-un__C__lo_1698138a1

În filmul 13 zile este o scenă memorabilă între Robert McNamara şi amiralul care coordonează tactic blocada navală impusă Cubei. Iritat de agresivitatea amiralului, McNamara explodează: „Nu înţelegi nimic. Asta nu este o blocadă. Este un nou limbaj, un nou vocabular. Este preşedintele Kennedy comunicând cu secretarul Hruşciov“. Cam la fel s-ar rezuma astăzi evenimentele din peninsula coreeană: un exerciţiu de comunicare între Kim Jong-Un şi comunitatea internaţională.

S-au spus multe, în timp, despre Kim Jong Il, tatăl actualului lider de la Phenian. Însă un studiu detaliat al perioadei în care s-a aflat la putere conturează profilul unui lider flexibil, care a oscilat între a plusa oportunist, forţând limitele statu-quo-ului, sau, dimpotrivă, unul care s-a adaptat cameleonic constrângerilor momentului. Ca regulă, comportamentul şi obiectivele sale au variat în funcţie de contextul politic în care Kim Jong Il operează. Însă ca filosofie operaţională de cursă lungă, acesta a încercat de fiecare dată maximizarea preferinţelor, conştientizând limitele contextului, dar oprindu-se întotdeauna înainte de a pune în pericol supravieţuirea regimului. More…

Ruleta coreeană 1

206815-north-korean-soldiers-attend-a-military-parade-in-the-kim-il-sung-sqau

Prima impresie pe care o lasă comportamentul Coreei de Nord din ultimele luni este cel al unui adolescent rebel și iresponsabil, care amenință să dea foc la casă, dacă nu îi sunt îndeplinite „poftele”. În cazul de față „casa” e Peninsula Coreea, iar chibriturile sunt arsenalul nuclear și balistic nord-coreean. Dacă studiem atent însă descoperim treptat mizele acestui comportament și raționalitatea din spatele acestuia.

Dacă ar fi să căutăm un comportament similar în istoria relațiilor internaționale cel mai rapid răspuns ar fi cel al lui Adolf Hitler înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Hitler a amenințat cu războiul în Europa dacă revendicările sale teritoriale din centrul și estul continentului nu sunt îndeplinite. Amenințând cu războiul Hitler a obținut remilitarizarea Renaniei, Anschlussul (alipirea Austriei la Germania) și regiunea Sudetă a Cehoslovaciei după acordul de la Munchen. Toate aceste obiective de politică externă au fost obținute fără niciun fel de vărsare de sânge prin intermediul a ceea ce se cheamă în jargon diplomatic politica la marginea prăpastiei, brinkmanship.

Va face până la urmă Coree de Nord inimaginabilul, va reaprinde conflictul „înghețat” acum 60 de ani? Cel mai probabil nu. În afară de desfășurarea a două rachete balistice, retorica Pyongyang-ului nu a fost însoțită de o mobilizare de război. Mai mult „temuta armată” nord-coreeană se pregătește în prezent pentru lucrările agricole – o misiune importantă având în vedere dificultățile Coreei de Nord în a asigură alimentației cetățenilor săi. Cel mai probabil vom asista la un nou test cu rachete balistice, care să marcheze pe 15 aprilie, 101 de la nașterea „președintelui etern” Kim Il Sung. More…

Războiul din Irak – după 10 ani Răspunde

tumblr_lkjtb0Sdw31qzpwi0o1_500

Pe 19 martie s-a comemorat trecerea unui deceniu de la invazia americană a Irakului, care a dus la eliminarea regimului lui Saddam Hussein. Scopul războiului a fost înlăturarea de la putere al lui Saddam Hussein și dezarmarea Irakului de arsenalul său de distrugere în masă. În subsidiar războiul a urmărit un scop ideologic pe atât de ambițios, pe cât de bizar: crearea unei democrații în Orientul Mijlociu, evoluție care să antreneze un val de schimbări democratice în regiune.

Singura concluzie care poate fi trasă la 10 ani de la declanșarea Operațiunii Iraqi Freedom este că aceasta nu ar fi trebuit să aibă loc. Saddam Hussein oricât monstruos era, putea fi descurajat și ținut în frâu (kept in a box) fără a fi nevoie de o intervenție militară. La un moment dat regimul său s-ar fi prăbușit, după cum arată evenimentele Primăverii Arabe. În termeni umani, politici și strategici costurile invaziei Irakului au fost prea mari în raport cu beneficiile obținute. Invazia Irakului în 2003 este o lecție depre ce efecte pot avea în politica externă și în marea strategie fixismile ideologice, hybris-ul politic, informațiile neconcludente și proastă planificare. More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (III) 1

1134604 - Zero Dark Thirty
Academia de Film Americană a decernat pe 24 februarie premiile Oscar, iar pe lista de nominalizați din acest an s-au regăsesc o serie de filme cu subiect politic și istoric: Lincoln, Argo și Zero Dark Thirty. Așa că am decis să scriu o mică serie dedicată modului în care a șaptea artă reflectă fenomenul politic. Am selectat două subiecte interesante, de actualitate și controversate: combaterea terorismului și rolul moderației în politică. Primul articol din serie va fi o analiză comparată și critică asupra reflectării contraterorismului în cultura modernă pornind de la două pelicule: Zero Dark Thirty, care documentează „vânătoare” lui Osama bin Laden de către SUA și The Dancer Upstairs, povestea ficționalizată a prinderii șeflui mișcării revoluționare peruane Sendoro Luminoso, Abimael Guzman. Între două cele două pelicule există multe similutidini, dar și destule diferențe care să permită o abordare comparatistă.

Ambele pelicule prezintă, per total, într-un mod credibil și realist, dar cu multe licențe artistice, metodele prin care guvernele combat terorismul, atât de factură internă, cât și cel global. Atât Zero Dark Thirty cât și The Dancer Upstairs nu se rezumă doar la a prezenta aspectele „tehnice” ale combaterii terorismului ci și implicațiile politice ale acesteia. Abordările prin care terorismul este combătut în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty sunt specifice amenințărilor pe care trebuie să le neutralizeze. Ele nu sunt interșanjabile, cum ar putea părea la prima vedere, însă privindu-le în profunzime ele oferă o imagine de ansamblu asupra unei activități ce se desfășoară în anonimat și clandestinitate. În The Dancer Upstairs este preferată metoda care respectă cel mai bine supremația legii, în raport cu metodele dure folosite de armată, deoarece are avantajul soluționării pe termen al conflictului politico-social ce a dus la nașterea mișcării lui Prezidente Ezequiel și oferă șansa unui nou început democratic pentru o societate divizată. Metodele descrise în Zero Dark Thirty sunt justificate (mai puțin tortura, a cărei utilitate e scăzută și delegitimează întreg procesul) prin prisma faptului că lupta se poartă la nivel global, scopul este protejarea securității SUA și se desfășoară, în linii mari, în clandestinitate, ambele tabere dând dovadă de lipsă de scrupule în utlizarea forței. Eliminarea lui Osama bin Laden nu pune însă capăt „războiului”, Al Qaeda deși afectată profund de moartea liderului continuând lupta (vezi Somalia, Pakistan, Afganistan, Mali, Yemen și Somalia). More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (II) 1

SAS+Assault+on+Iranian+Embassy

Abordarea combaterii terorismului în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty este diferită, dar diferențele sunt date în principal de natura terorismului și scopurile urmărite de cei care îl combat. Metodele de combatere a terorismului prezentate în ambele pelicule trebuie considerate din prisma faptului că avem de-a face cu opere de ficțiune, adresate publicului larg și prin urmare legătura acestora cu realitatea luptei anti-teroriste nu este atât de directă pe cât s-ar crede. În orice caz nu trebuie subestimat impactul acestor reprezentări, chiar și incomplete, asupra imaginarului public în privința combaterii terorismului. „Cultura populară” afectează însă modul în care combaterea terorismului este percepută de public, atât la nivel național, cât și global.

Modul în care Zero Dark Thirty a reflectat utilizarea și utilitatea torturii a generat cele mai multe controverse în spațiul public american și internațional. Pe de o parte au fost cei care au susținută că pelicula lui Kathryn Bigelow justifică utilizarea torturii în lupta împotriva Al Qaeda, în timp ce alții au susținut că nu face acest lucru, și că în cel mai rău caz pelicula are o atitudine ambiguă față de tortură, ducând în eroare spectatorul. Kathryn Bigelow înseși s-a apărat susținând că tortura a fost una din sursele care au dus la localizarea și eliminarea lui bin Laden. Totuși judecând modul în care tortura este utlilizată de Maya în film pentru găsirea lui bin Laden, se poate trage concluzia că rolul acestei metode în localizarea lui bin Laden este exagerat și lipsit de autenticitate. More…

Oamenii preşedintelui sau umbra lui Brent Scowcroft la Casa Albă Răspunde

A4195-19

De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. „Politica implică întotdeauna şi puţin teatru. Iar politicienii trebuie să aibă un elementar simţ dramatic, adică simţ în legătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradaţie şi o arhitectură“ (Vacłav Havel).

Obama nu face excepţie. Este predispus lăuntric spre utilizarea metaforelor publice pentru a maximiza impactul unui joc de scenă. Percepute în această cheie, gesturile sale de săptămâna trecută capătă o semnificaţie aparte. Mesajul-umbrelă cu bătaie lungă este bine cunoscut: „după mai bine de un deceniu de război, naţiunea pe care trebuie să o reconstruim este a noastră“. Nu Afganistanul. Este concluzia rece a întâlnirii cu preşedintele Karzai. Cu câteva zile înainte, nominalizarea lui Chuck Hagel la Pentagon, un veteran al Vietnamului renumit pentru aversiunea sa faţă de aventuri de nation-building, avea doar să pregătească terenul. Şi nominalizarea pentru CIA se înscrie în aceeaşi coregrafie. John Brennan (arhitectul programului de drone) este întruchiparea reţetei Obama-Biden de a apăra America în lumea de astăzi. Acţionând nonstop, departe de televiziuni şi de atenţia opiniei publice, cu o precizie aproape chirurgicală, dronele au devenit „glonţul magic“ preferat pentru a răspunde ameninţărilor marca Al-Qaeda. Şi toate acestea, fără a ne­cesita desfăşurarea a zeci de mii de militari americani la capătul lumii sau de a implica America în campanii masive de nation-building. More…

Barack Obama și România: un studiu despre alb și negru în comentariul politic 32

599030_10151258859581749_1172534839_n
Unul din motivele pentru care am început să scriu pe acest portal, acum mai bine de cinci ani de zile, a fost că eram nemulțumit de modul în care se scrie, se comentează, analizează și se dezbat politica externă și relațiile internaționale în România. În mod bizar în ciuda atractivității foarte mari a domeniului și a „inflației” de facultăți de științe politice, relații internaționale și studii europene de la Revoluție încoace calitatea dezbaterilor, a comentariilor informate sau a analizelor accesibile publicului este foarte scăzută. Simptomatic pentru acest fenomen este prezența în continuare „pe sticlă” a lui Bogdan Chireac pe post de analist de relații internaționale, deși nimic nu îl recomandă pentru acest rol, iar analizele și opiniile sale pot fi ușor contrazise de un student de științe politice/relații internaționale din anul II sau III de facultate. Dar prezența la tv a „Morsei Competente”, cum mai este cunoscut dl Chireac în branșă, nu este justificată de expertiza sa, ci de alte aspecte. More…

Scurt îndreptar privind mitologia PNL 5

În concluzie, PNL, în ciuda eterogenitatii, a schismelor, disidenţelor şi reunificărilor de tot felul, a avut un rol extrem de important în restabilirea şi consolidarea democraţiei liberale în România după căderea comunismului, însă el este departe de a reprezenta un curent liberal cât de cât coerent, atât din punct de vedere istoric, cât şi din prisma activităţii sale după căderea comunismului. În perioada tranziţiei a reuşit să menţină un comportament echilibrat şi să susţină constant procesul de democratizare şi liberalizare, deşi per ansamblu nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor şi nu se poate lăuda cu performanţele unor formaţiuni politice similare din Polonia sau Cehia, de pildă. More…

Retrospectiva diplomatică a anului 2011: Scutul anti-rachetă Răspunde

Găzduirea scutului anti-rachetă reprezintă piatra de hotar a parteneriatului strategic româno-american pe termen mediu și lung. Acest acord va defini rolul României în cadrul arhitecturii de securitate europene în următoarele decade și va spori importanța Bucureștiului în cadrul politicii externe americane. More…