Într-un comentariu apărut pe Criticatac, doamna Zoe Petre dezvoltă şi aduce la zi o întreagă mitologie creată în jurul PNL, atât înainte de instaurarea comunismului cât şi, mai ales, după căderea comunismului, pe care o încheie – oare se putea altfel? – cu o nouă comparaţie deplasată, demnă de Victor Ciutacu, a României prezidate de Traian Băsescu din ultimii ani cu Rusia condusă de Vladimir Putin….

Mai întâi, doamna Zoe Petre identifică din punct de vedere istoric liberalismul românesc exclusiv cu Partidul Naţional Liberal, ceea ce este fals. Deşi PNL a reunit majoritatea paşoptiştilor după Unirea Principatelor şi a pus în aplicare multe idei şi măsuri liberale, jucând un rol extraordinar de important în istoria precomunistă a României, această formaţiune politică a fost alcătuită de un număr de grupări eterogene, înglobând chiar de la început grupuri de orientare non-liberală stricto-sensu (radicalii proto-socialişti), cărora li s-au alăturat pe parcurs multe altele, atât de la stânga (socialiştii marxişti şi poporanişti), cât şi de la dreapta spectrului politic (naţionalişti exclusivişti şi antisemiţi, conservatori etc).

Această eterogenitate a PNL-ului antecomunist a avut şi efecte practice, partidul fiind responsabil pentru adoptarea unei serii întregi de măsuri şi programe non-liberale, de la limitarea acordării cetăţeniei române pentru evrei şi până la politica economică protecţionistă „Prin noi înşine”. De asemenea, în ciuda retoricii liberale şi democratice, PNL ca partid de guvernare la începutul perioadei interbelice, un moment crucial în istoria României, când se reuşeşte unificarea tuturor provinciilor româneşti, a eşuat parţial în a furniza un model eficient de guvernare inclusivă şi democratică, dovedind un comportament uşor autoritar şi corupt care va provoca o largă nemulţumire atât în rândul populaţiei şi partidelor politice din noile provincii româneşti cât şi în rândul populaţiei agrare şi a generaţiei tinere burgheze din Vechiul Regat. În sfârşit, corupţia, oportunismul, derivele ideologice şi conflictele personale din interiorul PNL în a doua parte a perioadei interbelice vor încuraja derapajele anti-democratice şi ascensiunea mişcărilor politice anti-liberale şi totalitare.

Ca urmare, o analiza obiectivă a istoriei PNL ne obligă la o concluzie mult mai nuanţată privind tipul de liberalism reprezentat de acest partid de-a lungul timpului, care nu include toate sursele gândirii liberale europene şi autohtone, cu atât mai mult cu cât Partidul Conservator, şi mai ales gruparea sa junimistă, înainte de Primul Război Mondial, sau Partidul Naţional Ţărănesc, după Primul Război Mondial – două formaţiuni politice care, retrospectiv, ar fi putut fi precursoarele româneşti ale unei drepte europene conservatoare sau „populare” aşa cum există astazi în alte părţi – se dovedesc mult mai liberale decât PNL în chestiuni precum apărarea proprietăţii private, fie ea şi proprietate funciară aristocratică, susţinerea unei politici de comerţ extern liber sau lupta împotriva corupţiei şi impunerea respectului pentru lege şi ordine (domnia legii).

În al doilea rând, doamna Zoe Petre, urmând aceeaşi linie mitologizantă, identifică Alianţa Civică şi Partidul Alianţei Civice, care a fuzionat ulterior cu PNL, ca grupări exclusiv liberale, deşi aceste două organizaţii create de intelectualii români după căderea comunismului au fost departe de a se identifica exclusiv cu liberalismul. De fapt, însăşi ideea de partid civic semnifica în epocă o mişcare cetăţeanească coalizantă care se opunea comunismului şi rămăşiţilor comuniste şi care promova în termeni generici trecerea la un sistem politic democratic de tip occidental. Civismul, ca curent politic, a fost aşadar un curent pre-ideologic, în sensul îngust pe care acest termen îl are în raport cu ideologiile politice tradiţionale, un curent caracteristic întregii Europe Centrale şi de Est în perioada imediată a tranziţiei de la un regim comunist la un regim democratic-liberal, care şi-a avut sursa de inspiraţie în mişcările disidente de masă din Polonia şi Cehia şi care reunea persoane de diverse convingeri (social-democrate, liberale, creştin-democrate, naţionale, monarhişti, ecologişti, multiculturalişti etc), cel mai adesea încă nebănuite, cât şi independenţi fără o ideologie anume.

În sfârşit, doamna Zoe Petre, după ce reiterează această mitologie a ascendenţei pur liberale a PNL, îşi construieşte în mod stângaci şi prost informat un adversar intelectual, neoconservatorismul, care se suprapune cu un adversar politic, Partidul Democrat-Liberal, creat prin fuziunea PD cu o disidenţă PNL. Două lucruri trebuie spuse aici : 1. PD-L, în ansamblu, este încă departe de a reprezenta ideologic convingeri neoconservatoare, sau de alt fel, deşi anumiţi indivizi apropiaţi acestui partid împărtăşesc astfel de idei, însă măsurile de reformă luate volens nolens cu ocazia crizei din prezent a forţat PD-L să recurgă într-o anumită măsură la o retorică care poate fi descrisă, prin analogie, ca „reaganiana” sau neoconservatoare (tot aşa cum în ultimele alegeri prezidentiale Crin Antonescu, liderul PNL, a adoptat, după ureche, sloganurile campaniei electorale a lui Barack Obama, liderul Partidului Democrat şi actualul preşedinte a SUA). 2. Neoconservatorismul, din punct de vedere ideologic, este (a fost?) un amestec specific american, dinamic şi pragmatic, între idei liberale clasice, idei social-democrate şi idei conservatoare, care nu are nimic de-a face cu descrierile frauduloase ale doamnei Zoe Petre, luate parcă din lozincile organizatilor ulta-stângiste europene care denunţă maşinal imperialismul şi conspiraţiile SUA; exceptând unele referinţe religioase, acest curent ideologic este aproape identic cu programul New Labour al lui Tony Blair, dacă ar fi să cautăm un corespondent european pentru „conservatorismul compasiunii” al lui George W. Bush la care dumneaei face referire.

În concluzie, PNL, în ciuda eterogenitatii, a schismelor, disidenţelor şi reunificărilor de tot felul, a avut un rol extrem de important în restabilirea şi consolidarea democraţiei liberale în România după căderea comunismului, însă el este departe de a reprezenta un curent liberal cât de cât coerent, atât din punct de vedere istoric, cât şi din prisma activităţii sale după căderea comunismului. În perioada tranziţiei a reuşit să menţină un comportament echilibrat şi să susţină constant procesul de democratizare şi liberalizare, deşi per ansamblu nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor şi nu se poate lăuda cu performanţele unor formaţiuni politice similare din Polonia sau Cehia, de pildă. 

În momentul de faţă România trece printr-o nouă fază de redefinire a ideologiilor politice. După două decenii de tranziţie, amestecul de memorie şi bagaj istoric, de idei civice fără contururi ideologice clare şi de vagi imitaţii ale unor forţe politice occidentale lasă loc unei puternice racordări la peisajul ideologic postmodern din Vest. Această presiune de redefinire ideologică a devenit urgentă după 2004, odată cu preluarea puterii de către Alianţa D.A. dintre PNL şi PD şi apariţia unor conflicte şi alianţe alternative între şi în interiorul celor două partide şi mai cu seamă în interiorul PNL.

Ceea ce a rămas din PNL după plecarea disidenţei Stoica-Stolojan pare să îmbrăţişeze o definirea a liberalismului în sensul stângii social-democrate din Europa, aşa cum o dovedeşte alianţa cu foştii comunişti din PSD şi PC sub denumirea, cam oximoronică, Uniunea Social-Liberală, în timp ce disidenţa PNL care a fuzionat cu PD, tot un partid „social-democrat” de foşti comunişti, împreună cu elemente ale defunctului PNŢCD care şi-au făcut de asemenea casă în acest partid, pare să îmbrăţişeze o redefinire a liberalismului în sensul eclectic al dreptei populare sau conservatoare din Europa şi, în mai mică măsură, America de Nord.

Deşi suntem abia la începutul acestui proces de redefinire ideologică a partidelor româneşti în concordanţă cu ideile şi atmosfera politică actuală din Vest, din care acum suntem parte, cu ezitările, lacunele şi inconsecvenţele inevitabile, este bine să ştim despre ce vorbim înainte de a recurge la interpretări partizane şi, adesea, prost informate.

Bogdan C. Enache