Ovidiu are un comentariu foarte interesant despre cum funcţionează în realitate, şi nu pe hârtie sau „în teorie”, sistemul de învăţământ obligatoriu administrat de stat. Din motive inevitabile de planificare şi organizare centralizată birocratică, copiii familiilor dintr-un cartier anume, adesea definit în mod pripit şi disfuncţional, sunt arondaţi by default unei şcoli de cartier (cu câteva excepţii speciale, de regulă pentru cadre didactice care administrează sistemul).

Cum există în mod natural diferenţe calitative între şcoli (şi gradiniţe!) pe un număr întreg de dimensiuni (de la ambianţa locaţiei şi prestigiul şcolii şi până la performanţa efectivă şi reputaţia corpului său didactic), părinţii care vor să facă, din varii motive, o alegere privind unde îşi vor trimite copiii la şcoală sunt obligaţi de sistemul de stat actual să creeze, în complicitate cu directorii de şcoală şi inspectorii judeţeni, o piaţă neagră pentru a-şi satisface preferinţele, care alimentează un întreg lanţ al corupţiei în învăţământ. Deşi pare contraintuitiv, acest fapt nu ar trebui să surprindă pe cineva care şi-a însuşit câteva noţiuni de bază ale economiei: acolo unde piaţa nu este lăsată să funcţioneze liber şi transparent în alocarea resurselor, pieţele negre apar ca o consecinţă neintenţionată.

Această piaţă neagră a şcolilor, apărută pentru a „corecta” distorsiunile introduse de managementul birocratic, nu este un fenomen recent, ci datează de la începutul sistemului de învăţământ obligatoriu de stat românesc. De asemenea, ea nu este un fenomen exclusiv românesc, ci există, în măsuri variabile, în toate sistemele de învăţământ centralizate administrate de stat care practic lipsesc părinţii (dar şi cadrele didactice într-o anumită măsură!) de capacitatea de a face în mod liber şi transparent alegeri fundamentale privind unde şi cum este educat propriul copil.

Din acest motiv, în Franţa de pildă, unde sistemul de învăţământ administrat de stat este similar cu cel românesc, s-a ajuns la o puternică segregare şi stratificare socială în şcoli, ca urmare a „aranjamentelor informale” prin care atât părinţii, cât şi cadrele didactice autoselectează şcolile bune, creându-se o diferenţă uriaşă în privinţa calităţii şi atmosferei educaţionale între şcoli din cartiere diferite, deşi acestea sunt de regulă dotate din punct de vedere tehnic sau bugetar în mod egal. Când piaţa neagră nu funcţionează pentru a crea o alocare a accesului la şcoli conformă cu dorinţele părinţilor, de regulă în ţări în care mita sau „pilele” nu rezolvă chiar totul, apare o piaţă hibridă în domeniul imobiliar, prin care preţul locuinţele din districtul unei şcoli mai prestigioase sau mai sigure include o primă pentru accesul copiilor la şcoala respectivă, aşa cum se întâmplă în SUA sau Marea Britanie.

Soluţia ieşirii din acest impas, care nu face decât să transforme corupţia într-o activitate normală şi pe scară largă în societate, este eliminarea sistemului de învăţământ administrat birocratic de stat, care alocă accesul în şcoli după principiul „legării de glie”, şi introducerea unui sistem de învăţământ concurenţial, finanţat prin vouchere individuale care urmează elevul sau o taxă negativă („credit educaţional”) pe venitul părinţilor/tutorilor, un sistem care permite alocarea transparentă şi liberă a accesului la şcoli conform cererii şi ofertei.

Actualul sistem nu poate fi corectat prin „mai multă reglementare”, cum ar veni, aşa cum sugerează Ovidiu, căci oricâte inspecţii şi oricâte „planuri” ar redacta şi pune în practică Ministerul Educaţiei Naţionale sau ARACIP, agenţia de stat privind supravegherea calităţii în învăţământ, aceasta nu poate elimina numeroasele diferenţe, reale şi percepute, dintre şcoli pe care le resimt părinţii şi care le formează propriile preferinţe indiferent de arondarea oficială. Aceste diferenţe între şcoli nu privesc exclusiv calitatea efectivă a predării, deşi de multe ori acesta este cazul, ci şi prestigiul sau tradiţia unei şcoli, locaţia sa, siguranţa zonei în care se află, manierele şi integritatea cunoscută a învăţătorilor şi profesorilor ş.a.m.d.

În sfârşit, un sistem de învăţământ concurenţial stimulează creşterea calităţii tuturor şcolilor, elimină corupţia, creşte responsabilitatea cadrelor didactice, întăreşte rolul părinţilor în supravegherea activităţii şcolilor şi, contrar primelor impresii, va diminua în loc să crească segregarea şi stratificarea socială enormă apărută pe uşa din dos, cum ar veni, în actualul sistem administrat de stat în care „pilele” obţin, pentru cei cu influenţă, orice, căci administratorii şcolilor private vor avea tot interesul să atragă copii dintr-o varietate de medii sociale în măsura în care aceştia contribuie la creşterea performanţei şi a prestigiului şcolii şi, viceversa, părinţii copiilor arondaţi în prezent volens nolens la şcoala plasată lângă vreun combinat chimic, în care bandele de cartier fac legea şi pe care o evită orice cadru didactic competent, vor avea tot interesul să îşi mute copiii la o şcoală mai performantă. Actualmente, în pofida vorbelor goale şi mai degrabă demagogice privind asigurarea unei calităţii egale a învătământului în fiecare şcoală, fiecare oraş din România are, de la gradiniţă şi pănă la liceu, Jean Monnet-ul său de fiţe şi la polul opus o unitate de învăţământ evitată de toată lumea, părinţi, elevi şi cadre didactice deopotrivă, cu excepţia găştilor de cartier.

Bogdan C. Enache