Stema Mare a Regatului României

Cu ocazia discursului aniversar ţinut de regele Mihai I anul trecut în Parlamentul României, spaţiul public românesc a fost supra-saturat, din toate direcţiile, de comentarii demagogice, politicianiste şi de prost-gust vizavi de chestiunea monarhiei, de la cel mai înalt nivel şi până la banalii propagandişti de partid, aşa că este o plăcere să citeşti comentariile senine ale domnului Neagu Djuvara pe marginea subiectului în interviul acordat de dumnealui ziarului Adevărul.

După căderea comunismului, în România, a existat o importantă mişcare pro-monarhistă, care reunea partidele democratice istorice reactivate (PNŢCD şi PNL) şi o serie de organizaţii civice aflate în opoziţie faţă de comuniştii reinventaţi din Frontul Salvării Naţionale şi partidele sale succesoare, care au preluat puterea în decembrie 1989 şi au instaurat actualul regim republican, interzicând în mod expres în anii urmatori vizitele foarte populare în România ale regelui Mihai aflat în exil. În mediul politic din acel moment, restaurarea monarhiei constituţionale sub auspiciile opoziţiei democratice reprezenta singura alternativă modernizatoare şi occidentalizată a României la regimul politic gorbaciovist instaurat de Ion Iliescu şi eşaloanele secundare ale regimului comunist. Ea ar fi refăcut legătura cu memoria instituţională a trecutului occidental şi, în bună măsură, liberal-democratic al ţării şi ar fi pus bazele unei tranziţii mai hotărâte şi mai rapide spre democraţie şi economie de piaţă decât a făcut-o regimul lui Ion Iliescu, însă slăbiciunea opoziţiei democratice în lupta cu “neocomuniştii” din FSN a facut imposibilă punerea în aplicare a unei “tranziţii de tip spaniol” în perioada de tristă amintire 1990-1996.

Când coaliţia partidelor democratice de opoziţie (Convenţia Democratică din România) a ajuns la putere în 1996, ideea schimbării formei de stat şi a întregului regim politic creat de Ion Iliescu a fost abandonată chiar de cel pe care liderul naţional-ţărănist şi fostul deţinut politic Corneliu Coposu l-a desemnat să o pună în aplicare: noul preşedinte Emil Constantinescu. Din acest moment, un al doilea grup de „republicani” a apărut pe scena politică românească, chiar în interiorul PNŢCD, PNL şi Alianţei Civice, un grup de policieni care – în speranţa că pot astfel atrage o parte din electoratul FSN inoculat de propaganda (neo)comunistă cu ideea ineptă că regele va lua pământul ţăranilor sau că în 1947 acesta a plecat din ţară cu trenuri pline de aur – au acceptat regimul constituţional al lui Iliescu şi au declarat monarhia o instituţie superfluă în România, revedicându-şi ca model Franţa gaullistă sau, mai nou, sistemul republican din SUA. Oricum au stat lucrurile, preşedinţia lui Emil Constantinescu dintre 1996-2000 s-a încheiat cu un dezastru pentru opoziţia democratică, care a scos în evidenţă mai mult ca niciodată natura disfuncţională a regimului clădit de Ion Iliescu parcă pentru sine în 1990 şi slăbiciunea liderilor coaliţiei democratice, iar foştii comunişti au revenit la putere.

În perioda 2000-2004, Ion Iliescu, din nou preşedinte, îşi îmbunătăţeşte raporturile cu regele Mihai I, din dorinţa de a uza de imaginea şi influenţa suveranului în Occident pentru a-şi spăla propria imagine de lider politic nefrecventabil câştigată cu ocazia evenimentelor din 1990 şi a guvernării anti-reformiste de până în 1996, iar regele Mihai acceptă din dorinţa de a recâştiga un anume statut public în România şi de a redobândi proprietăţile civile ale familiei regale confiscate de comunişti, o chestiune în privinţa căreia administraţia Constantinescu s-a dovedit, ca şi în multe altele, neputincioasă. Această apropiere dintre şeful Casei Regale a României şi Ion Iliescu, care a atins maximum înainte de aderarea României la NATO, provoacă nemulţumirea unor monarhişti şi a unor simpatizanţi ai opoziţiei democratice în general, care îl considerau (şi încă îl mai consideră) pe Ion Iliescu responsabilul principal pentru violenţele din anii 1990 şi întârzierea reformării structurilor economice şi politice comuniste. În sfârşit, nemulţumirile din tabăra monarhistă mai vizau şi personalitatea şi activitatea publică de lobby extern pe lângă guvernul Adrian Năstase dusă de principele Radu Duda, un actor român căsătorit – cam în afara vechiului statut constituţional al Casei regale care obliga moştenitorii la căsătorii cu membri ai unor familii princiare europene – cu principesa Margareta, fiica cea mai mare a regelui Mihai şi reginei Ana.

În 2004, când la putere ajunge o coaliţie formată din PNL şi PD, ramura mai reformistă a “neocomunistului” FSN, iar preşedinte Traian Băsescu, un membru PD, entuziasmul pentru restaurarea monarhiei pierduse mult din forţa pe care o avea la începutul anilor 1990 în rândul opoziţiei democratice, iar “noii republicani” apăruţi în timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu propuneau acum o schimbare constituţională care să instaureze “o nouă republică”, deşi tentativele de a o defini au fost cel mai adesea vagi, neconvingatoare sau simple tactici politice. În bătălia politică dezlănţuită între PD-L şi alianţa – mai mult sau mai puţin neaşteptată – dintre PNL şi partidul lui Ion Iliescu, înregistrată şi oficial la începutul lui 2011, chestiunea monarhiei a devenit un fel de canonieră retorică, “noii republicani” declarând în mod public că monarhia a fost vândută de Radu Duda lui Ion Iliescu sau că, aşa cum s-a exprimat Traian Băsescu, regele Mihai a fost un laş când a abdicat sub şantaj şi forţa armatei sovietice în 30 decembrie 1947, în timp ce Ion Iliescu şi alţi membri de vază ai PSD, care odinioară derulau campanii sistematice de denigrare a familiei regale, se întrec în a-l curta de ochii lumii pe regele Mihai, în încercarea de a profita de pe urma capitalului său de popularitate în rândul publicului.

Aşa se face că, în momentul de faţă, şansele restaurării monarhiei nu sunt foarte mari, deşi sunt de-acord cu domnul Neagu Djuvara că o monarhie responsabilă rămâne o instituţie viabilă şi utilă (şi, fie spus, mai ieftină decât o administraţie prezidentială!), aşa cum o dovedesc multe exemple europene, şi asta nu doar din motive de tradiţie şi continuitate, ci şi din motive pragmatice privind funcţionarea unui regim constituţional în care se instituie o separare între reprezentarea simbolică a statului şi confruntarea politică partizană – adesea grosolană – de la nivelul guvernării efective.

Bogdan C. Enache