Într-un comentariu recent, domnul Cristian Preda declară că susţine setul de măsuri economice de relaxare fiscală, schiţate „pentru a relansa cererea” într-un interviu acordat ziarului Evenimentul Zilei de către Adrian Videanu, printre care se numără şi ideea de a creşte salariul minim pe economie de la 600 la 800 de lei, concomitent cu o scădere a contribuţiilor medii la asigurările sociale de la 44,4% la 41% din salariul brut.

În opinia fostului ministru al economiei, această măsură ar avea un impact zero asupra bugetului public, reducerea contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale fiind plătită – în logica Laffer a unei (corect aplicate) cote unice – de creşterea bazei de impozitare a angajaţilor care câştigă salariul minim pe economie; în schimb, ea ar stimula cererea agregată deoarece angajaţii cu venit minim pe economie au o propensiune marginală de consum ridicată şi venitul adiţional obţinut prin creşterea salariului minim ar duce la creşterea vânzărilor şi deci la creşterea consumului.

Din nefericire, argumentaţia domnului Videanu este incorectă şi incompletă, cu toate că propunerile de ansamblu susţinute de dumnealui, şi anume adoptarea unei relaxări fiscale atât în ceea ce priveşte impozitul unic pe venit cât şi în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale ale angajaţilor, sunt indiscutabil bune şi necesare.

Cea dintâi eroare de argumentare a domnului Videanu constă în faptul de a confunda o măsură de creştere a potenţialului ofertei agregate cu o măsură de stimulare a cererii agregate. În condiţiile în care, conform constrângerilor din noul acord interguvernamental al UE, politica bugetară trebuie să fie echilibrată în viitor, adică măsurile de relaxare fiscală nu trebuie să ducă la majorarea deficitului bugetar, orice scădere de taxe sau para-taxe trebuie să fie permanentă şi să ducă la o mărire a potenţialului de creştere economică, deci să fie o măsură de stimulare a ofertei agregate, şi nu a cererii agregate, asupra căreia are un efect secundar nu primar, aşa cum sugerează limbajul keynesist al domnului Videanu. Numai crescând potenţialul economiei şi ameliorând structura mediului economic o scădere a ratei de taxare poate duce la o creştere a bazei de impozitare care să aducă venituri absolute mai mari la bugetul public sau la fondul de asigurări sociale, păstrându-se astfel neschimbat echilibrul bugetar. Pe scurt, diavolul se ascunde în detalii!

Cea de-a doua eroare a domnului Adrian Videanu este una de omisiune. Nu ştiu care sunt estimările domnului Adrian Videanu însă dumnealui nu pare a lua în considerare efectele dinamice ale creşterii salariului minim pe economie – o măsură de control al preţului forţei de muncă, care oferă nesfârşite ocazii de demagogie politicienilor – asupra veniturilor estimate ale bugetului de asigurări sociale. Cu alte cuvinte, nu este deloc clar în ce măsură scăderea cu 3,4% a contribuţiilor medii la asigurărilor sociale va fi compensată de o creştere a salariului minim pe economie cu 33%, deoarece această creştere mai mult decât semnificativă a salariului minim pe economie va duce inevitabil la o creştere marginală a şomajului în rândul angajaţilor cu productivitate mică (tineri, persoane necalificate etc) şi deci la o rată mai scăzută de colectare la bugetul de asigurări sociale, cuplată cu o creştere a cheltuielilor de asistenţă socială pentru şomeri.

Din acest motiv, adoptarea unor măsuri inteligente de relaxare fiscală în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurărilor sociale ar trebui să aibă loc fără o creştere a salariului minim pe economie, care introduce efecte distorsionante suplimentare. Creşterea salariului minim pe economie duce, ceteris paribus, la o creştere a şomajului, şi nu trebuie niciodată încurajată – o chestiune confirmată aproape fără excepţie de zeci de studii empirice. Scăderea contribuţiilor la asigurările sociale, în măsura în care este permanentă şi predictibilă, va încuraja de la sine creşterea angajării şi/sau creşterea salariilor, deoarece firmele îşi văd diminuate costurile unitare cu forţa de muncă. Salariul minim pe economie, contrar impresiilor generale, este o măsură care exclude de pe piaţa forţei de muncă categoriile cele mai vulnerabile de lucrători, perpetuând şomajul şi prevenind acumularea de experienţă în cazul tinerilor, şi ca atare ar trebui abolit.

Bogdan C. Enache