Obama la Berlin. 5 ani mai târziu Răspunde

obama-in-berlin-850x636

Octavian Manea a analizat pentru cititorii Revistei 22 vizita lui Barack Obama în Germania

În urmă cu 5 ani, Obama venea pentru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral menit a-l familiariza pe candidatul Partidului Democrat cu politica bătrânului continent. Aşteptările faţă de senatorul care promitea o revoluţie politică şi transormarea Washingtonului erau imense. Pe scurt, pentru europeanul de rând, Obama reprezenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a preşedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze legitimitatea Americii, să-şi proiecteze influenţa prin filtrul instituţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, să redescopere filosofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al relaţiei dintre americani şi europeni. Obama era pregătit să asculte Europa. Europenii erau pregătiţi să îl asculte pe Obama. Popularitatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a reuşit, atunci, să mobilizeze mai bine de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul complet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Washington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bugetar. Iluziile europenilor faţă de Obama s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea reală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

Germania, puterea indispensabilă a Europei

Între timp însă, Berlinul, cel puţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Londra, Parisul, Roma au guverne slăbite, consumate intern cu gestionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fără sprijinul sau acordul Germaniei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inacţiunea sa“ este clar că ceva fundamental s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

Responsabilităţile cetăţeniei globale

În parte, invocând moştenirea preşedintelui Kennedy, discursul lui Obama a fost gândit să electrizeze o mai amplă implicare a Berlinului în problemele lumii:cuvintele sale ne cheamă să ne preocupăm de lucruri aflate dincolo de confortul propriu, de oraşul nostru, de ţara noastră… trebuie să recunoaştem că misiunea noastră nu este completă. Noi nu suntem doar cetăţeni ai Americii sau Germaniei, suntem cetăţeni ai lumii. Iar destinele noastre sunt mai legate ca niciodată“. Obama construieşte pe o temă introdusă anterior, în discursul din 2008, cu un scop precis: să trezească interesul Germaniei pentru responsabilităţile cetăţeniei globale şi ale leadershipului internaţional. Şi în 2008, Obama chema Europa, alături de America, pentru a-şi asuma împreună responsabilităţile guvernării globale: Afganistan, Darfur, încălzirea globală…

Responsabilităţile cetăţeniei globale continuă să ne unească. În acest nou secol, americanii şi europenii deopotrivă vor trebui să facă mai mult, nu mai puţin… este singura cale de a ne proteja securitatea noastră comună… Cetăţeni ai Berlinului, cetăţeni ai lumii, acesta este momentul nostru. Aceasta este vremea noastră, spunea Barack Obama acum 5 ani.

Pe undeva, condiţia celor două ţări este asemănătoare. Ambele sunt superputeri înlănţuite, cărora li se cere să facă mai mult decât îşi doresc. America este chemată să acţioneze decisiv în Siria, la fel cum a făcut-o în Libia. Până nu este cu adevărat prea târziu şi războiul civil se răspândeşte în statele vecine. De partea cealaltă, Germania este aşteptată să îşi asume leadershipul Europei şi să acţioneze decisiv în dosare care necesită implicare europeană: Siria, Iran, problematica palestiniană, reforma instituţiilor internaţionale. Pe fond însă:

Deşi SUA şi Germania sunt ultimele piese grele ale Vestului, ele preferă să joace în liga mijlocie. Deşi America este numărul unu în lume, iar Germania este numărul unu în Europa, totuşi, amândouă subscriu unei politici de autoîndiguire… Iar preţul este ridicat: o lume nonpolară sau apolară în care nimeni nu conduce, spune Josef Joffe, editorul săptămânalului Die Zeit.

Oare va reuşi Obama în demersul său de a scoate din letargie gigantul german? Puţin probabil. Jan Techau, directorul centrului Carnegie Europe, consideră că există un ingredient cheie în cultura strategică germană care îi face pe politicieni să caute de fiecare dată să aleagă situaţiile clare din punct de vedere etic, când nuanţele de alb sau de negru sunt clar identificabile. Dimpotrivă, situaţiile gri, când opţiunile nu sunt satisfăcătoare, aşa cum sunt deseori chestiunile care implică pacea şi războiul, îi face să rămână rezervaţi, să prefere neutralitatea, evitând un răspuns decisiv (cum s-a întâmplat în cazul Libiei).

Problema nucleară

În general, presa internaţională a primit discursul cu răceală. Ba chiar a fost considerat desuet. Pentru mulţi comentatori, reluarea temei dezarmării nucleare trimite mai degrabă la realităţile Războiului Rece decât la problemele fierbinţi ale lumii de astăzi. Astfel, Obama a anunţat că administraţia sa a ajuns la concluzia că îşi poate reduce cu o treime arsenalul de arme nucleare strategice desfăşurat în afara SUA, fără a pune în pericol potenţialul de descurajare şi securitatea aliaţilor săi. Foarte probabil, acest pas unilateral anunţat de Obama este o mişcare menită să stimuleze interesul Moscovei pentru a lucra cu NATO în sensul reducerii armelor nucleare tactice din Europa.

Se uită deseori că acest din urmă aspect rămâne totuşi una dintre problemele reale ale Europei de astăzi. Este una dintre principalele unfinished businesses ale Războiului Rece. Spre exemplu, Polonia este una dintre ţările foarte serios preocupate de arsenalul nuclear tactic al Rusiei, adică exact acea componentă care nu a fost supusă niciodată unui control sau care nu face obiectul niciunui tratat internaţional. Desigur, Radosław Sikorski nu pierde niciodată ocazia să vorbească despre urgenţa acestei teme: a făcut-o într-un articol publicat în New York Times, alături de Carl Bildt (ministrul de Externe al Suediei), în februarie 2010, apoi în acelaşi ziar în mai 2012, alături de Jonas Gahr Store (ministrul de Externe al Norvegiei), sau când a vizitat Washingtonul, la începutul lunii. Se estimează că Statele Unite dispun de 500 de astfel de arme nucleare tactice, dintre care în jur de 200 se află în baze răspândite în vestul Europei şi în Turcia. Acestea compun, alături de arsenalele naţionale ale Franței şi Marii Britanii, nucleul tare al capacităţii de descurajare nucleară de care dispune NATO. Desigur, balanţa de putere se înclină decisiv în favoarea Rusiei, care dispune de aproximativ 2.000 de focoase nucleare tactice dislocate în partea de vest a ţării.

Înţelegem că Rusia este o putere europeană, dar cerem Moscovei să se angajeze la retragerea armelor nucleare din zonele adiacente statelor membre ale Uniunii Europene. Ne gândim în primul rând la regiunea Kaliningradului sau la Peninsula Kola, unde încă se află un număr substanţial de astfel de arme, spuneau în mai 2010 Carl Bildt şi Radosław Sikorski.

De atunci, nu s-a înregistrat nicio schimbare semnificativă şi tocmai de aceea propunerea preşedintelui Obama ar putea împinge, acum, lucrurile în direcţia dorită.

În esenţă, întreg discursul se înscrie într-un tipar deja consacrat. Deşi, iniţial, Obama a candidat pe o platfomă a schimbării radicale, de transformare a status-quo-ului, treptat, forţat de context, el se repliază spre un stil de leadership, care valorizează progresul paşilor mărunţi, al negocierilor pragmatice.

Dezarmare:

Turneul lui Obama i-a oferit ambasadorului SUA la NATO oportunitatea de a lansa un serios semnal de alarmă. Investiţiile europene în apărare s-au prăbuşit. SUA acoperă 75% din factura NATO. Dacă tendinţele se menţin, Europa nu va mai fi capabilă, în 5 ani, să desfăşoare o operaţiune modestă ca cea din Libia. În cele din urmă, o alianţă de egali este nesustenabilă când factura colectivă este atât de inechitabil distribuită.

Înarmare:

Dimpotrivă, în Polonia se înregistrează o tendinţă complet diferită de peisajul european. „Avem zeci de miliarde de dolari pentru achiziţii până la sfârşitul deceniului“, spunea Radosław Sikorski la începutul lunii. 40 de miliarde de dolari vor fi cheltuiţi pe drone, rachete antinavă, dezvoltarea unui nou sistem de apărare aeriană, inclusiv a unui scut propriu antirachetă, complementar celui al SUA desfăşurat în România şi Polonia.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s