Folclorul politic autohton, ajutat copios de media românească, a acreditat timp de 10 ani ideea că eșecul din spatele construcției Autostrăzii Transilvania este rezultatul unui târg încheiat între Statele Unite și România, pentru a facilita aderarea la NATO. Mitul spune următoarele: nu eram pregătiți să intrăm în NATO și a trebuit să făcem „o șustă” (o șmecherie), să le dăm la americani „ceva”, un contract de autostradă, să-i facem „fericiți”, „să ne bage în NATO” o dată. Există și varianta scurtă a acestui mit politic: Autostrada Bechtel a fost prețul plătit pentru aderarea la Alianța nord-atlantică.

Din nefericire acest mit politic a prins, fiind utilizat pentru a justifica incapacitatea instiutțională a statului român de a construi o autostradă. Din 2004 până în prezent au fost construiți 52 de km de autostradă, din 415 de km preconizați (583 de km dacă luăm în considerare și tronsonul de autostradă București-Brașov), la mai bine de 9 ani de la începerea lucrărilor și după ce au fost cheltuiți 1,6 mld de euro, din 2,2 de mld de euro cât era valoarea contractului. Autostrada Transilvania a devenit cel mai bun exemplu de proastă guvernare din România și a statornicit percepția la nivel public că statul român este incapabil să construiască autostrăzi.

Eșecul politic și economic reprezentat de Autostrada Transilvania trebuia într-un fel justificat de elita politică, având în vedere că de la negocierea și semnarea au existat trei alternanțe la putere, cinci guverne și vreo 10 miniștrii ai transporturilor (11 dacă îl punem la socoteală și pe ministrul marilor proiecte, Dan Șova, care a negociat rezilierea contractului). Așa că cea mai bună scuză a fost să se dea vina pe… americani și pe aderarea la NATO. Mitul a fost răspândit cu ușurință de către presă, dar și de oameni politici, de exemplu Radu Berceanu.

Dar mitul nu rezistă unei examinări atente din mai multe motive. În primul rând că nu are sens ca SUA să condiționeze economic un proces politic și militar. Valoarea contractului este relativ mică atât pentru o corporație mare precum Bechtel, iar pentru economia americană e un mizilic. Pe scurt nu există un raționament economic solid din partea SUA că să impună un asemenea „preț” pentru aderarea la Alianță. Procesul de aderare la NATO a fost condiționat de o serie întreagă de reforme politice și militare detaliate într-un plan de aderare și o foaie de parcurs.

Ipoteza acordării contractului pentru Autostrada Transilvania unei firme americane ca plată pentru aderarea la NATO se prăbușește definitiv în momentul în care studiem diferențele de timp între negocierea contractului cu Bechtel și invitația de a adera la NATO. Astfel România primește invitația de a deveni membră a NATO în octombrie 2002, iar contractul cu Bechtel a fost semnat în decembrie 2003, la mai bine de un an de la emiterea invitației de a se alătura Alianței.

Adepții „teoriei” cumpărării intrării în NATO prin intermediul „Autostrăzii Bechtel” pot explica cu greu această cronologie a evenimentelor. În momentul emiterii invitației de a deveni membru al NATO, procesul de aderare era încheiat urmând să se definitiveze detaliile necesare integrării. O dată acordată invitația ea numai putea fi retrasă, decât în urma unor evoluții politice grave și neneprevăzute: o nouă serie de mineriade, lovitură de stat etc. Dacă SUA ar fi condiționat acordarea invitației de semnarea contractului cu Bechtel, atunci semnarea contractului ar fi trebuit să aibă loc înaintea emiterii invitației, nu după. România putea foarte bine să denunțe înțelegerea, în ipoteza că ar fi existat una, după emiterea invitației de a deveni membru NATO, știind că această nu ar fi putut fi retrasă. Pe scurt ca mitul să fie adevărat, contractul cu Bechtel pentru Autostrada Transilvania trebuie să fi fost semnat înainte de octombrie 2002, nu după.

S-ar putea să fi existat totuși un calcul politic în spatele deciziei guvernului condus de Adrian Năstase de a atribui contractul corporației Bechtel: solidificarea alianței cu SUA prin crearea unui interes american în România și extinderea parteneriatului strategic în domeniul economic prin atragerea unui investitor cu greutate. Ar fi fost un semnal transmis și altor companii americane că România este open for business, mai ales că SUA acordase în martie 2003 statutul de economie de piață funcțională țării noastre.

În plus Bechtel era o companie cu influență la Washington în rândurile administraţiei George W. Bush. Este posibil ca Adrian Năstase să fi dorit să-și creeze o conexiune puternică la Washington pentru a-și facilita o posibilă vizită de stat în SUA, după ce ar fi devenit președinte al României. Este o ipoteză credibilă având în vedere orgoliul nemăsurat și vanitatea politică a celui care fusese numit de colaboratori și subordonați „El Însuși”. Nu trebuie uitat că Adrian Năstase a ordonat pregătirea și redecorarea Vilei Lac 3 în vederea ocupării acesteia în calitate de președinte al României după alegerile din 2004, cu ceva vreme înaintea organizării scrutinului. Acordarea contractului companiei Bechtel pentru construirea Autostrăzii Transilvania prin încredințare directă și fără o negociere serioasă este genul de acțiune pe care Adrian Năstase ar fi întreprins-o pentru a-și pregăti o vizită la Washington, dar și a facilita alte acțiuni de lobby în SUA. Ipoteza lobby-ului în America prin intermediul Bechtel este una din explicaţiile alternative care circulă în mediul politic românesc pentru a justifica „modul operativ” în care a fost negociat și semnat contractul cu Bechtel.

Dezastruosul contract cu Bechtel pentru a realiza Autostrada Transilvania (A3) nu a fost rezultatul vreunei târguieli cu SUA pentru a deveni membrii NATO. Este rezultatul proastei guvernări și al incompetenţei administrative. Această „legendă” politică este un efort de a transfera responsabilitatea politică pentru eșecul de a construi o autostradă asupra unui actor extern și al unui anumit context politic. „Costul” aderării la NATO a constat în reformele politice din anii ’90, reforma forțelor armate, sprijinirea operațiunilor Alianței împotriva Serbiei din 1999 și participarea la combaterea terorismului după atentatele de la 11 septembrie 2011. 

George VIŞAN