Mitul independenței energetice 5

tumblr_mua3e0QHYR1rj8vkao1_1280

În toată „dezbaterea” națională din acest an privind exploatarea resurselor naturale s-a strecurat un nou termen – independența energetică – care în traducere liberă înseamnă sistarea importurilor de gaze din Rusia pe termen lung.

Asupra temei independenței energetice există un consens neașteptat între președintele Traian Băsecu și premierul Victor Ponta, obișnuiți să se contreze și să se contrazică pe majoritatea temelor politice din spațiul public.

Traian Băsescu, 29.09.2013:

Vreau să spun un lucru de care românii trebuie să ţină cont, miza investiţiilor noastre trebuie să fie independenţa energetică. Eu am ţinut mult la acest tip de independenţă. Am refuzat orice contact cu proiectul South Stream, mizând pe Nabucco. N-a ieşit Nabucco, dar asta nu înseamnă că abandonăm ideea. (…) Nu există miză mai mare decât independenţa energetică a României şi asigurarea resurselor. (…) Noi nu avem o acoperire 100% a tipurilor de energie de care avem nevoie. Să ştiţi că, pe fond, suntem importatori de ţitei.

Victor Ponta, 03.05.2013:

Ideea de a avea independenţă energetică şi de a avea în anii care urmează chiar capacitatea de a deveni acel mare producător regional pentru România nu este un vis, nu este o simplă propagandă, este o realitate şi din partea Guvernului va exista tot sprijinul pentru investiţiile OMV-Petrom, pentru ceilalţi investitori în aşa fel încât într-o perioadă de timp, care poate părea lungă pentru politicieni, dar de fapt e scurtă pentru marile companii, de 4, 5, 6, 7 ani, producţia şi de gaze şi de ţiţei din Marea Neagră va putea acoperi integral necesităţile industriei şi populaţiei româneşti şi va face din România într-adevăr un jucător important pe această piaţă.

Limbajul folosit de cei doi poate duce ușor în eroare cetățeanul neavizat și poate crea impresia că România s-ar putea să nu mai importe petrol și gaze de pe piața internațioanală, nu numai din Federația Rusă, țara noastră pregătindu-se să devină în curând un El Dorado al hidrocarburilor. Însă situația nu stă chiar așa. Vârful de producție la petrol în România a fost atins în anul 1976 când au fost extrase 14,7 milioane de tone de țiței, după care producția proprie a intrat în declin – chiar și așa regimul comunist a decis dezvoltarea unei industrii petrochimice supradimensionate în raport cu resursele naturale disponibile în țară.

La gaze naturale vârful de producția în România s-a atins la mijlocul anilor 80. Asta înseamnă că producția de gaze naturale de la noi din țară se află pe o pantă descendentă de ceva vreme. În fapt dacă noi perimetre nu sunt date în exploatere în curând și alte de resurse de gaze naturale nu sunt identificate, rezervele de gaze naturale ale României se vor epuiza în următorii 10 ani.

În prezent țara noastră își asigură în jur de 70% din necesarul de gaze naturale din producția internă, iar restul de 30% importă din Federația Rusă – dar nu direct, ci prin intermediari.

1400314_10153397970355327_676568387_o

De la „securitate energetică” la „independență energetică”

Importurile de gaze naturale din Federația Rusă nu au fost niciodată privite cu ochi buni la București, atât din punct de vedere economic cât și politic. Economic întotdeauna s-a argumentat că se plătește prea mult, România fiind obligata să plătească aceste importuri în valută forte – aspect care afectează balanța comercială în raport cu Rusia. Factura la gazele importate din Rusia se ridică în prezent la 1,5 % din PIBul României. Mai mult, practicile comerciale ale Gazpromului lasă de dorit – statul român nu a reușit să negocieze nici până în ziua de astăzi un contract de livrare direct cu producătorul rus, ci numai prin intermediari – Wintershall, la cererea expresă a Gazprom. Este adevărat cantitatea mică de gaze importată de România înseamnă, din rațiuni economice evidente, un cost mai mare pentru beneficiar, dar practicile Gazprom ridică semne de întrebare cu privire dacă acest tratament aplicat Bucureștiului, nu este motivat politic. Nu trebuie uitat că Rusia s-a opus aderării României la NATO, iar interesele Kremlinului și ale Bucureștiului se ciocnesc pe o serie întreagă de teme de politică externă.

Politic, Rusia a folosit vastele sale resurse de hidrocarburi ca pe o pârghie politică pentru a-și atinge obiective de politică externă în raport cu vecinii din spațiul ex-sovietic, dar și cu Occidentul. Kremlinul a folosit „arma energetică” pentru a dicta politica externă și internă a Ucrainei, Gazprom inițiind în mod repetat crize ale gazului, fie pentru a ține sub control ambițiile occidentale ale Kievului, fie pentru a influența politica internă a fostei republici sovietice. În raport cu Occidentul Rusia a folosit un sistem de contracte preferențiale pentru a obține concesii și sprijin politic din partea unor state mari europene – Germania, Franța și Italia în special – tendință care a fost catalogată ca o metoda de a împiedica formarea unui consens european în privința unei politici externe unitare în privința Rusiei, a Estului Europei sau a unei politici energetice comune. Politica energetică a Rusiei a încercat „fracturarea” voinței politice europene pe aceste domenii.

România, având în vedere situația resurselor sale de gaze naturele, nu dorește să ajungă în situația ca politica sa externă sau cea internă să fie influențată decisiv de Federația Rusă prin intermediul unei politici energetice agresive. Așa că Bucureștiul a articulat o politică de securitate energetică, care viza diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze naturale. Cel mai important element al aceste era gazoductul Nabucco, care ar fi trebuit să transporte gaze naturale din Caucaz (Azerbaidjan) și care să evite teritoriul rusesc sau teritoriul sateliților Kremlinului (Armenia). Nabucco însă a eșuat, gazoductul TAP, o prelungirea a proiectului TANAP a câștigat licitația internațională organizată de Azerbaidjan pentru transportul gazelor naturale exploatate pe teritoriul său către piețele europene.

Eșecul Nabucco a reprezentat o lovitură dură dată politicii de securitate energetică a României, dar după această evoluție negativă (și chiar un pic înainte de anunțul oficial al Azerbaidjanului) apare în discursul public ideea de independență energetică, promovată în principal de cei doi „capi” ai puterii executive. Cum se poate vorbi de independență energetică în momentul în care principalul proiect care ar fi asigurat securitatea energetică a României a eșuat? În spatele acestui exercițiu există vreun fundament?

Aparent răspunsul este afirmativ, dar există anumite parenteze. Prima evoluție ține de activitățile de explorare din largul Mării Negre, în Zona Economică Exclusivă a României care se arată foarte promițătoare. OMV Petrom și Exxon Mobil au anunțat în 2012 că au descoperit un zăcământ important în zona perimetrului Domino-1. Și în mod sigur descoperirile nu se vor opri doar la un singur zăcământ. Dar există și o paranteză –  acest zăcământ ar trebui să intre în exploatare spre sfârșitul acestui deceniu, în orizontul de timp 2019-2020. Iar până atunci trebuie lămurite aspecte ce țin de taxare (a se vedea dezbaterea privind modificarea nivelului redevențelor) și de prețuri (a se vedea dezbaterea privind liberalizarea pieței energiei).

A doua evoluție care a deschis tema „independenței energetice” ține de explorarea și exploatarea gazelor neconvenționale (gaze de șist). Gazele neconvenționale, alături de importurile de LNG reprezintă cea mai mare amenințare la adresa poziției pe piața gazelor a Gazpromului. Potențialul de gaze neconvenționale al României este estimat la 1,444 miliarde de metri cubi, ceea ce o plasează pe locul trei în Europa în ceea ce privește această resursă, după Polonia și Franța.

Cuvântul cheie în această fraze este estimat – estimarea apare într-un raport al US Energy Information Administration care susține  că România dacă ar exploata acest potențial de gaze de șist ar putea deveni independentă din punc de vedere energetic (practic acest raport lansează ideea idependenței energetice în spațiul public românesc) – acest potențial urmează să fie confirmat sau infirmat de activități de explorare. Se estimează că exploatarea gazelor neconvenționale pe termen lung va spori cu 2%  PIBul României și ar reduce prețul gazelor cu 25% (vorbim însă de un scenariu optimist).

Sunt două paranteze legate gazele neconvenționale: în prezent România nu-și cunoaște potențialul real de gaze de șist – estimările americane ar putea fi confirmate de activitatea de explorare sau nu. A doua paranteză ține de acceptarea de opinia publică din România a exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. Evenimentele recente de la Pungești ridică o serie de semne de întrebare în privința acestui ultim aspect.

Inconsecvență administrativă vs viziune politică

În timp ce politicienii români încearcă să articuleze o politică energetică care să scoată Federația Rusă din „peisajul” energetic românesc, realitatea este un pic diferită. Cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că ANRM a acordat dreptul de organizare al licitației pentru crearea Centrului de Date pentru Resursele Minerale ale României companiei rusești Lukoil. Alexandru Patruți, șef al ANRM în perioada în care Lukoil a câștigat licitație privind gestionarea procesului de crearea a centrului de date a dat asigurări că Lukoil va finanța doar proiectul, și că nu va avea acces la datele secrete. Acest aspect este însă greu de crezut – de ce ar mai fi licitat Lukoil pentru această oportunitate, dacă nu ar urmări să obțină și accesul la „bijuteriile coroanei”, adică la informațiile privind zăcămintele gaze și petrol (precum și alte resurse) care vor fi gestionate de acest centru? Având în vedere caracterul „strategic” al resurselor minerale, nu ar fi fost dezirabil ca acest centru să fie realizat de stat, adică de ANRM, fără participare niciunui actor privat?

Această evoluție arată că politica energetică a României nu este planificată și executată consecvent sau competent.

Putem fi independenți energetic?

Dacă prin independență energetică se înțelege autarhie energetică – adică să nu importăm deloc gaze – atunci  vorbim despre o eroare strategică și economică de proporții, similară cu politicile economice și de dezvoltare practicate pe vremea regimului comunist. Autarhia energetică nu este posibilă pentru că România nu deține resursele gaze naturale și petrol care să-i garanteze acest lucru. În România vârfurile de producție atât la petrol, cât și gaze naturale au fost depășite de ceva vreme, iar producția internă este pe o pantă descendentă de ceva vreme. Noile resurse identificate – rezervele off shore și gazele neconvenționale – nu au intrat încă în exploatare, iar potențialul lor rămâne încă necunoscut – cu alte este prea devreme pentru a deschide șampania și a da cu tifla înspre Federația Rusă.

Un alt argument împotriva autarhiei energetice este că e practic imposibilă într-o lume globalizată unde mărfurile circulă relativ liber. Ca membrii ai pieței unice a Uniunii Europene nu putem practica o astfel de politică. Mai mult până și marii producători de petrol și gaze naturale apelează la importuri, Rusia de exemplu, importă gaze naturale din Azerbaidjan pentru a acoperi o parte din consumul intern.

În fine interconectarea rețelelor de transport gaze naturale ale statelor membre UE și a liberalizării pieței energiei, evoluții care vor avea loc în viitorul apropiat, înseamnă că România va fi atât un exportator cât și un importator de gaze naturale, în funcțe de circumstanțe. Interconectarea rețelelor de transport gaze are avantajul de a spori securitatea energetică atât a României, cât și a membrilor UE vulnerabili la  presiunile Rusiei, și crește potențialul de negociere în raport cu Moscova pe teme energetice.

Dacă prin independență energetică se înțelege eliminarea importurilor din Federația Rusă, atunci acest obiectiv va fi atins doar dacă cele mai optimiste prognoze privind resursele de gaze naturale aflate acum în explorare, se adeveresc. Dar acest aspect nu înseamnă că Federația Rusă nu va mai fi un actor pe piața românească a energiei. Gazprom a obținut licențe de exploatare a unor perimetre atât în Marea Neagră, cât și pe teritoriul României. Mai mult Gazprom este interesată de explorarea și exploatarea gazelor de șist. Chiar dacă la un moment dat importurile de gaze din Federația Rusă se vor reduce drastic, sau în cazul celui mai optimist scenariu vor dispărea, Gazprom și Lukoil vor fi prezente pe piața românească.

În loc de concluzie:

În momentul de față independența energetică este un mit politic, un exercițiu retoric practicat la vârful politicii externe românești pentru a calma temeririle publicului privind accesibilitatea gazelor naturale și a justifica proiecte controversate din punct de vedere al percepției publice cum este cel al gazelor de șist.

Independența energetică – adică fie autarhia, fie eliminarea completă a importurilor rusești – nu sunt alternative economice și politice reale. Alternative există însă la dependența viitoare de importurile rusești, acestea sunt interconectare rețelelor de transport gaze, punerea în exploatare a unor noi perimetre, gazele de șist, surse de energie alternative, importul de LNG (a se vedea proiectul AGRI) și energia nucleară. Toate aceste elemente necesită însă o strategie coerentă în domeniul energiei și politici publice clare și consecvente. În loc de independență energetică – care generează o serie de așteptări nerealiste în rândul publicului – politicienii ar trebui să vorbească în continuare de securitate energetică.

George VIŞAN

Anunțuri

5 comments

  1. Pingback: Resboiu » Mitul independentei energetice

  2. Interesant articolul dar mai interesante sunt ultimele initiative legislative ale parlamentarilor USL. Dupa cum se pae independenta si securitate energetica vor fi asigurate curand odata cu intrarea noastra in Uniunea Euroasiatica nu?

  3. hmmm, George, eu mă gândesc că mai există o explicaţie, să-i zic aşa „neuro-lingvistică” 😉 oamenii care conduc azi România sunt rezultatul unui sistem educaţional care le-a vorbit despre „independenţă” în termeni superlativi şi aspiraţionali, nu-i aşa?!? iată, acum sunt aproape „de-a-şi vedea visul cu ochii,” fiind incapabili să judece critic, pentru că acelaşi sistem educaţional (plus mare parte din socializarea lor) le-a transmis mesajul că ordinul se execută, nu se discută 😦 greşesc mult când spun că evoluţiile descrise de tine au avut unde să prindă rădăcini, în mintea decidenţilor, respectiv în nişte atitudini/comportamente de mult timp internalizate?!?

    • Mi-a trecut si mie prin minte chestia asta Codru. Dar nu e vorba de educatie in treaba cu „independenta energetica”, desi are si ea un rol. E vorba de cultura politica a elitelor politice aici. In mediile rarefiate ale politicii romanesti circula tot felul de idei bizare, unele mostenite de la „regimul de trista amintire”, care au fost reproduse de noua generatie de politicieni. Ideile astea cu independența, neatârnarea și autarhia in mod clar sunt produsul protocronismului și a ideilor autarhice ale lui Ceausescu.

      • da, corect, cultura politică–asta am vrut şi eu să spun, dar m-am încurcat cu educaţia şi socializarea 😦 ce nasol e să-ţi dai seama că elita politică e din alt film… tare nasol! 😦

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s