Ce poate explica faptul că statul naţional german creat de Otto von Bismark a fost la originea celor două Războaie Mondiale care şi-au lăsat o amprentă definitorie asupra istoriei secolului XX ? – Naţionalismul care a dus la naşterea celui de-al Doilea Reich şi care a caracterizat în bună măsură viaţa socială şi politică a celei mai recente Mari Puteri europene? – Nu, răspunde Lucian Boia în noua sa carte, Tragedia Germaniei; Germania nu a fost mai naţionalistă decât Franţa sau alte state ale vremii, ea a fost pur şi simplu naţionalistă în alt fel. – Sunt regimul politic mult mai puţin democratic, tradiţiile aristocratice feudale şi militare ale celui de-al Doilea Reich responsabile pentru evenimentele tragice care au urmat? – Nu, Germania bismarkiană şi wilhelmiană, explică istoricul bucureştean în aceiaşi carte, era poate mai puţin democratică decât Franţa sau Marea Britanie, dar libertăţile fundamentale şi domnia legii erau respectate, iar regimul politic complicat şi organizarea administrativă complexă a celui de-al Doilea Reich reprezentau un mecanism instituţional original pentru asigurarea separării şi echilibrului puterilor, unul adaptat la condiţiile obiective dintr-un spaţiu politic eterogen, intrat mai târziu în modernitate şi în care totuşi curentele politice avangardiste anti-sistem, ca socialismul, înregistrau cea mai dinamică dezvoltare din lume la acea dată.

Atunci poate vina principală o poartă antisemitismul şi rasismul comparativ mai răspândit în rândul populaţiei germane decât în rândul populaţiei din alte ţări europene? – Nici acest lucru nu caracteriza societatea germană de dinainte şi imediat după Primul Război Mondial mai mult decât societatea franceză, britanică sau chiar americană, conchide Lucian Boia după examinarea autorilor de teorii rasiste din epocă, a difuziunii cărţilor scrise pe această temă şi a activităţii societăţilor eugenice, ba dimpotrivă : în nicio altă ţară evreii nu au fost mai integraţi cultural şi social în secolul XIX şi începutul secolului XX decât în Germania!

Dacă Lucian Boia şi-a propus să îşi consolideze reputaţia de istoric incomod şi provocator, o reputaţie deja câştigată prin reevaluarea – binemeritată, trebuie să o spunem! – a  istoriografiei româneşti din epoca modernă şi din perioada comunistă, cu greu şi-ar fi putut alege o ţintă mai dificilă din întreaga istorie europeană modernă şi contemporană decât punerea radicală în discuţie a responsabilităţii Germaniei pentru cele două Războaie Mondiale. Este adevărat că, de la încheierea Primului Război Mondial, mulţi istorici – şi, pe valul reconcilierii postbelice, chiar şi mulţi istoricii francezi – au nuanţat până la epuizare verdictul dur acordat Germaniei prin Tratatul de la Versailles, iar odată cu trecerea timpului şi mai ales după revelarea ororilor din interiorul lagărului sovietic s-a ajuns la o anumită imparţialitate în judecarea responsabilităţilor, exceselor şi crimelor atât de partea Aliaţilor, cât şi de partea Puterilor Axei. Cu toate acestea, exerciţiul de revizionism istoric al lui Lucian Boia, aşa cum se subliniază în avertismentul “Către cititori”, are o teză extrem de categorică şi de ambiţioasă, care vrea să meargă dincolo de revizuirile deja operate de istorici precum Richard J. Evans:  în opinia autorului român, nimic din istoria germană modernă, de la crearea celui de-al Doilea Reich în 1871 şi până la crearea celui de-al Treilea Reich în 1933, nu anunţa derapajul nazist, iar odată ce acesta are loc el nu este tributar vreunei predispoziţii a germanilor qua germani către anti-semitism, naţionalism şi expansionism, ci ideologiei  totalitare a nazismului şi personalităţii covârşitoare a lui Adolf Hitler…

Cum explică totuşi Lucian Boia evenimentele care au dus la rolul atât de pronunţat şi de aspru judecat pe care Germania l-a avut în Primul şi al Doilea Război Mondial? În mod cu totul paradoxal după argumentaţia oferită în prima parte a cărţii, întreaga istorie germană dintre anii 1914-1945 i se înfăţişează istoricului român ca o fatalitate (cuvânt folosit chiar de autor) născută din jocul nedesluşit al forţelor hazardului. Germania, în ciuda forţei demografice, economice, ştiinţific-culturale şi militare obţinută după unificare, conchide Lucian Boia, era mai nesigură, mai fragilă şi mai condiţionată de o serie de dezechilibre geopolitice generate de poziţia sa centrală în Europa continentală, marginită la un capăt de Franţa – hegemonul continentului din prima parte a secolului XIX – şi la celălalt capăt de Rusia – o putere expansionistă al cărei avans în Europa centrală şi de sud-est a crescut aproape constant din epoca lui Petru cel Mare şi până la căderea Uniunii Sovietice.

Astfel, sistemul de alianţe din preajma Primului Război Mondial şi poziţionarea central-europeană a Germaniei a forţat guvernul celui de-al Doilea Reich, odată Marele Război declanşat ca urmare a malentendu-urilor diplomatice, la un război pe două fronturi, cu încălcarea neutralităţii Belgiei, care a atras nedorita intrare în război a Regatului Unit, şi, în sfârşit, intrarea Statelor Unite în conflict de partea Antantei pe fondul războiului submarin împotriva blocadei navale britanice. Deşi victorioasă pe frontul de est, împotriva Rusiei şi României, la sfârşitul lui 1918, pe fondul creşterii prezenţei americane în Franţa şi a deteriorării situaţiei economice şi sociale interne până la punctul în care au luat naştere mai multe revolte militare şi muncitoreşti, Germania este forţată să semneze o pace umilitoare, care o transforma în mod oficial în singurul vinovat pentru declanşarea conflictului, era dezarmată, pierdea 13% din teritoriu şi imperiul colonial, i se interzicea desăvârşirea unităţii naţionale prin unificarea cu Austria sau integrarea altor teritorii majoritar germane, în ciuda principiului naţionalităţilor din declaraţia preşedintelui american Woodrow Wilson şi i se impunea plata unor reparaţii împovărătoare.

Sentimentul unei nedreptăţi comise la Versailles, fragilitatea Republicii de la Weimer, sabotată la stânga de comunişti şi la dreapta de monarhişti şi aşa-numita extremă dreaptă, eşecul politicii lui Gustav Streseman de reintegrare a ţării în concertul european şi, în cele din urmă, efectele dureroase ale Marii Crize asupra unei populaţii care suferise deja un colaps economic la începutul anilor 1920 – toate aceste evenimente conspiră la creşterea performanţei electorale a partidului naţional-socialist (nazist) şi la decizia neinspirată a mareşalului Hindenburg de a-l numi pe Adolf Hitler cancelar în martie 1933. Hazard şi fatalitate! Aceste două elemente, deşi mult depăşite de  “geniul rău” şi de determinarea iraţională a Führer-ului, sunt de asemenea responsabile, în opinia lui Lucian Boia, pentru concursul de împrejurări care a accentuat natura criminală a regimului nazist şi a mărit amploarea celui de al-Doilea Război Mondial şi a enormelor suferinţelor umane colaterale pe care le-a provocat.

Este istoria germană de la unificarea realizată de Bismark şi cel puţin până la naşterea celui de-al Treilea Reich exonerată în urma incursiunii întreprinse de Lucian Boia? – La sfârşitul lecturii, cititorul pare forţat să se întrebe dacă răspunsul la această întrebare nu depinde, în ultimă instantă, în mai mare măsură de verdictul filozofilor, căci dacă fatalitatea poate avea ca aliat jocul şanselor, al întâmplărilor şi al necunoscutului, în ce măsură se poate ea dispensa de determinări cauzale, de înlănţuirea unor fenomene structurale, chiar dacă modul în care această înlănţuire se produce nu ne este cunoscut rămâne o întrebare neelucidată şi la care nu putem spera să obţinem o rezolvare. Era Hamlet nebun de la bun început şi fantoma tatălui său doar o manifestare a nebuniei sale sau a fost apariţia întocmai a fantomei factorul care i-a declanşat accesul de nebunie? Şi chiar dacă ivirea fantomei a fost cea reponsabilă pentru accesul de nebunie, ce ne poate face să credem că un alt eveniment nu ar fi făcut decât să declanşeze o înlănţuire similară de evenimente în viaţa melancolicului prinţ danez?… – Foarte probabil, în tragediile istoriei, ca şi în tragediile poeţilor, nu vom şti niciodată răspunsurile la astfel de întrebări. Lucian Boia, în pofida modului explicit şi categoric în care îşi apără teza, pare totuşi conştient de importanţa acestui parodox, echivalentul popular al jumătăţii goale şi jumătăţii pline a paharului, de la baza analizei sale atunci când se opreşte în fugă asupra tezei lui Henry Kissinger, un istoric care acorda o greutate egală atât factorilor structurali (în cazul său, e vorba în general de factori politici şi geopolitici) cât şi accidentului sau hazardului.

Scrisă cu echilibru şi informată de marile dezbateri care au avut loc (şi vor mai avea) pe această temă în istoriografia contemporană, Tragedia Germaniei, deşi nu reuşeşte să convingă prin teza sa centrală şi ignoră analizele fundamentale ale acestui episod realizate de non-istorici precum Ludwig von Mises şi Friedrich A. Hayek, este totuşi o invitaţie necesară la reflecţie pe un subiect de o importanţă capitală, atât pentru trecutul, cât şi pentru prezentul şi viitorul european. Nu în ultimul rând, dezbaterea în jurul trecutului Germaniei are o importanţă şi pentru o mai bună înţelegere a trecutului, prezentului şi în mod cert a viitorului României, căci – dacă din punct de vedere politic şi instituţional statul naţional român s-a format preponderent sub înrâurirea modelului francez, la nivel cultural – fără a diminua câtuşi de puţin rolul influenţei germane la nivel politic, care de altfel a fost în mod excelent subliniată chiar de către Lucian Boia printr-un volum apărut anul trecut, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial –  la nivel cultural deci,  ideea de naţiune română rămâne profund tributară modelului german.

Bogdan C. Enache