Scaunul gol de la Oslo

Ceremonia de decernare a premiului Nobel pentru Pace pe anul 2010 a fost învăluită în incertitudine şi lipsită de fast, fiind pentru a treia oară în istoria Premiilor Nobel pentru Pace când laureatul este un deţinut politic, după Carl von Ossietzky şi Aung San Suu Kyi. Nu voi analiza în cele ce urmează circumstanţele în care Liu Xiaobo a fost nominalizat pentru acest premiu, ci voi analiza modul în care China a tratat această decizie şi ce semnifică acest lucru pentru restul sistemului internaţional. Argumentul acestui articol este că asistăm la o disponibilitate crescută a Chinei de a-şi exercita puterea în cadrul sistemului internaţional, chiar dacă acest lucru a afectat negativ percepţia asupra sa. De asemenea China este pregătită din punct de vedere ideologic să conteste paradigma dominantă a sistemului internaţional – Consensul de la Washington.

Naţionalism, prestigiu şi soft power

Republica Populară Chineză este foarte sensibilă când este vorba de prestigiul său şi imaginea pe care o proiectează în exterior. Acest lucru înseamnă că  subiecte precum independenţa Taiwanului, situaţia Tibetului, drepturile minorităţii uigure, drepturile omului şi democraţia sunt tabu, şi pe cale de consecinţă ridicarea acestor teme în cadrul forurilor internaţionale sau în sfera publică internaţională atrage de obicei un răspuns extrem de dur din partea Beijingului. Acest răspuns se construieşte de obicei în jurul temelor „suveranităţii naţionale”, „neamestecului în afacerile interne ale statelor” şi „uite, nu sunteţi mai buni decât noi”. Mai nou, de când China a devenit a doua economie a lumii şi dispune de lichidităţi în exces, simplele imprecaţii de natura retorică la adresa criticilor venite din exterior şi măsurile de retorsiune diplomatice clasice, sunt completate cu măsuri economice şi politice cum ar fi: ameninţarea cu suspendarea investiţiilor sau suspendarea negocierilor cu privire la anumite acorduri comerciale.

Acest discurs frustrat al suveranităţii naţionale ascunde trei lucruri: dorinţa Partidului Comunist Chinez de-şi menţine monopolul politic în cadrul societăţii chineze, un naţionalism militant (folosit de autorităţile comuniste pentru a canaliza frustările politice ale populaţiei) şi revanşa ideologică pentru umilirile suferite în faţa Occidentului, începând cu Primul război al opiului (1843) şi terminând cu Răscoala Boxerilor (1899). De departe cel mai important obiectiv, menţinerea la putere a PCC, presupune izolarea societăţii chineze de influenţele externe, cu precădere din Occident, ca să limiteze astfel posibilităţile de contestare şi accesul liber la informaţii. Mai mult Beijingul a studiat modul cum partidele comuniste din Centrul şi Estul Europei au pierdut puterea în 1989, precum şi dispariţia URSS, şi a tras concluziile de rigoare.

Momentul de maximă popularitate globală al Chinei, dacă poate fi numit aşa, a fost atins în 2008, cu ocazia Olimpiadei de vară. Găzduirea celei de-a douăzeci şi noua olimpiade de către China a marcat din punct de vedere public recunoaşterea statutului de naţiune de prim rang, de jucător global în cadrul sistemului internaţional. A fost momentul maxim al  influenţei (soft power) Chinei. Soft power reprezintă capacitatea unui stat de a afecta preferinţele altor actori internaţionali cu ajutorul valorilor, sale,  prin justeţea percepută a unei acţiuni întreprinse sau din simpla dorinta de a emula exemplul iniţiatorului unei acţiuni – pe scurt, seducţie.

Boicotarea ceremoniei de decernare a Premiului Nobel pentru Pace,  reprezintă, dacă vreţi, nadirul soft power-ului Chinei, în raport cu recunoaşterea internaţională obţinută în 2008. Prin refuzul de a lăsă măcar un reprezentant al lui Liu Xiaobo să accepte premiul în locul său, Beijingul a repetat practic gestul Germaniei naziste din 1936, guvernul lui Adolf Hitler refuzând atunci ca un reprezentant al lui Carl von Ossietzky, deţinut într-un lagăr de concentrare, să accepte premiul în numele acestuia din urmă. Dacă China a considerat decernarea Premiului Nobel lui Liu Xiaobo un nou afront adus de către Occident suveranităţii sale, atitudinea Beijingului a agravat această „insultă” făcând practic dovada autoritarismului său.

Consensul de la Beijing împotriva Consensului de la Washington

Consensul de la Beijing presupune dezvoltarea economică prin utilizarea capitalismului (un capitalism de stat), concomitent cu păstrarea unui model politic autoritarist şi este alternativa Consensului de la Washington, care presupune dezvoltarea şi modernizare unei societăţi folosind piaţa liberă şi democraţia reprezentativă de tip liberal. Modelul de tip Beijing a devenit popular în această decadă, deoarece permite păstrarea puterii politice în mâinile aceleaşi elite politice, fapt ce convine de minune liderilor multor ţări aflate în curs de dezvoltare. Această popularitate a Consensului de la Beijing creează premisele solidarităţii între regimurile autoritare şi facilitează presiunile de ordin politic sau economic.

Episodul Liu Xiaobo poate fi interpretat şi ca o provocare ideologică lansată de China, Statelor Unite ale Americii. China, în ciuda criticilor aduse pentru modul în care a reacţionat în cazul Liu Xiaobo, a rămăs fermă pe poziţii, a încercat să delegitimeze complet evenimentul şi a exercitat presiuni asupra unor state pentru a nu participa la ceremonia oficială de decernare a Premiului Nobel. O cercetare realizată de Erik Voeten, rezultată dintr-o provocare lansată pe blog de Daniel W. Drezner, arată că statele care au ales să boicoteze ceremonia decernării Premiului Nobel pe 2010, sunt cu precădere state care nu respectă libertate presei şi nu neapărat state apropiate de China (lucru măsurat prin voturile din cadrul ONU). Cu alte cuvinte cauzele deciziei de a boicota ceremonia sunt de natură internă, aceste state nu vor să legitimeze cazul lui Liu Xiaobo, şi nu au reacţionat la presiunea Chinei.

Rezultatul acestei microcercetări nu elimină definitiv ipoteza existenţei unor presiuni politice din partea Chinei, sugerând doar că această presiune a fost de o intensitate scăzută (costurile participării nu le-au depăşit pe cele ale neparticipării), de vreme ce o serie de state care au anuţat că boicotează ceremonia s-au răzgândit în ultimul moment şi au trimis reprezentanţi. Totuşi statele care nu au trimis reprezentanţi fie au sisteme politice autoritare (Cuba, Vietnam, Arabia Saudită), fie sunt democraţii nefuncţionale (flawed democracies – Sri Lanka) sau regimuri democratice în reflux (Venezuela), iar unele dintre ele poate au acţionat pentru că împărtăsesc aceleaşi valori cu Beijingul – cu alte cuvinte din solidaritate.

O altă tendinţă notabilă este neparticiparea unor state client sau aliate ale Statelor Unite – Maroc, Arabia Saudită, Afganistan şi Irak – dar comportamentul lor poate fi explicat prin prezenţa la putere a unor regimuri autoritare sau prin necesitatea păstrării unor relaţii bune şi cu R.P. Chineză.  Chiar şi aşa capacitatea de seducţie a Chinei pare a fi în momentul de faţă slabă, însă evoluţii pozitive în domeniile economic şi militar, combinate cu un reflux democratic, pot face din Consensul de la Beijing o alternativă serioasă la formula piaţă liberă/regim democratic.

Concluzii

Modul în care China a tratat decernarea Premiului Nobel lui Liu Xiaobo ridică mari semne de întrebare cu privire la posibilitatea ca acesta să devină un actor responsabil (responsible stakeholder) în cadrul sistemului internaţional. Comportamentul Chinei în raport pe tema drepturilor omului, dar şi în raport cu alte teme internaţionale sugerează că Beijingul poate deveni în viitor, în absenţa unor evoluţii contrare, o putere revizionistă.

În ciuda monopolului exercitării puterii politice, Partidul Comunist Chinez pare să  se simtă vulnerabil la contestările ce vin din partea societăţii. PCC-ul încearcă să canalizeze energiile politice ale chinezilor spre teme naţionaliste, concomitent cu asigurarea loialităţii noii clase de mijloc – oare cetăţeanul chinez care îşi trimite copilul la şcoli private şi conduce o maşină occidentală, îşi va risca statutul social pentru a contesta regimul comunist? Există totuşi semnale din interiorul Partidului Comunist Chinez că există speranţă pentru reforma politică internă, totuşi practica din ultima perioadă sugerează altă concluzie.

Cazul lui Liu Xiaobo relevă disponibilitatea Chinei de a-şi utiliza puterea la nivel global pentru a-şi proteja interesul naţional. Rezultatele nu au fost cele scontate, dar transmit un mesaj neechivoc cu privire la intenţiile şi capabilităţile Chinei.

George VIŞAN