Obedience is not enough: 12 motive pentru care nu regret comunismul 5

O parte dintre concetăţenii noştri  regretă comunismul. Procentul diferă în funcţie de modul în care e pusă întrebarea (vezi aici un exemplu), dar este mereu  semnificativ. În acest post voi căuta să aduc 12 motive pentru care eu, personal, nu cred că ar trebui să regretăm această perioadă.

*

Produsele industriei chimice: în vremea comunismului „Tix-ul” , detergentul pe bază de sodă de rufe şi, în general, produsele de curăţenie ardeau mâinile într-o oarecare măsură. Curăţenia casei era un lucru atât de complicat încât bărbaţii singuri primeau o dispensă socială de a trăi într-o uşoară mizerie, „ca burlacii”.  Chiar şi în anii ’90 un detergent de vârf românesc conţinea 3-4 aditivi, pe când un detergent străin sub aceeaşi marcă 14.

În aceeaşi gamă, să ne amintim că pungile de plastic pentru gunoi apar abia după Revoluţie. Fenomenul este de data asta cultural. Exista şi atunci punga ieftină „de un leu” dar mentalitatea de a face economii era atât de adânc înrădăcinată încât nimeni nu privea plasticul ca pe un consumabil. În locul de pungă se căptuşea fundul găleţii de gunoi cu ziare; acestea se impregnau cu zeamă resturi menajere, devenind umede şi lipicioase. Dusul gunoiului era o activitate specifică (Violeta ştie): coborai, trânteai găleata de marginea tomberonului cu un gest/zgomot specific, gunoiul cădea, ziarele se dezlipeau, şi apoi te întorceai sus. Cine stătea într-un bloc mai înalt avea şansa unui tobogan care îi mai scurta drumul.

Internetul ar fi al treilea motiv să nu regretăm comunismul. Înainte, se zice, aveai nevoie de aprobare scrisă pentru a trimite un fax. Astăzi bucuriile informaţiei încep cu plăcerile de nişă (The Daily Show, de exemplu) şi se termină cât de elevat doriţi domniile voastre (cu operele lui Shakespeare în engleză pe proiectul Gutenberg, sau o vizită la muzeu).

Pe un plan mai general, comunismul românesc a limitat arbitrar accesul la cunoaştere. Un prieten îmi povestea cum între 1975 şi 1990 în biblioteca Facultăţii de Matematică din Bucureşti achiziţia de cărţi în limbi străine (altele decât rusa) e stopată.  Astăzi, când ne plângem de tabloidizarea posturilor de ştiri, uităm că într-o vreme singurele surse de informaţie jurnalistică erau Europa Liberă (pentru intern) şi pagina de telex a României Libere (pentru internaţional)

Să nu uităm nici flexibilitatea pieţii muncii. Ocupaţia şi domeniul în care lucrez astăzi sunt ininteligibile pentru o mare parte din cunoscuţii mei. Peste doi ani poate o să fac altceva. Şi în această situaţie suntem mai mulţi cetăţeni care altădată am fi ieşit la pensie pe acelaşi post pe care am fost repartizaţi la angajare.

În acelaşi domeniu, mă bucur că azi şefii nu mai sunt stăpâni. Situaţia variază de la firmă la firmă, dar regulile de socializare la birou tind să promoveze o mai mare egalitate sau măcar să interzică ţipetele.

În timpul în care nu lucrez mă bucur că am văzut câteva ţări (nu destule, desigur).

Lipsa buletinului de Bucureşti nu mă face, ca pe părinţii mei o vreme, imigrant ilegal în propria ţară, cu acces limitat la servicii medicale şi pasibil teoretic de expulzare.

Al nouălea motiv este Viena. Tatăl unei prietene, bolnav de cancer s-a putut trata acolo la un preţ comparabil cu cel din ţară (a se citi: mai mic).

În sfârşit, nu îmi permit să uit cum unul din fraţii bunicului, cleric greco-catolic,  a făcut închisoare, a lucrat după eliberare la Poştă şi a murit (probabil) din cauza unei boli din detenţie. De fapt aici sunt trei motive: persecuţia politică, cea religioasă şi cea a duşmanilor de clasă. Desigur, în ultimii ani cazurile de încarcerare erau rare, dar ele au continuat până la sfârşit.

*

Primele 8-9 motive ţin cumva de bucuriile demnităţii personale pe care le încearcă omul liber. Acestea sunt cumva limitate. În momentul în care a anumite nevoi primare, inclusiv cea de siguranţă nu mai sunt satisfăcute, nevoile mai subtile nu se  activează.

Să zicem pentru o clipă că socialismul nu ar fi falimentar, chiar şi aşa nu îl putem regreta pentru că această ne face complici ai crimelor sale. De aceea ultimele 3-4 motive, ţin, literalmente, de viaţă şi moarte.

Însăşi idea de a sacrifica libertatea pe altarul bunăstării, siguranţei sau familiei este iluzorie. Un regim represiv de inspiraţie totalitară este, prin  natura lui o sursă de suferinţă şi moarte pentru supuşii săi.

Sau, în vorbele lui George Orwell:

How does one man assert his power over another, Winston? […] By making him suffer. Obedience is not enough. Unless he is suffering, how can you be sure that he is obeying your will and not his own? Power is in inflicting pain and humiliation.

Sursa: 1984

Andrei Tiut

Edit: la sugestia lui Bogdan am eliminat paragraful de mai jos. Graficul indicat de el mi se pare cam radical (poate unde nu e corectat cu evoluția puterii de cumpărare a dolarului) dar observația e corectă.

În 1998 PIB-ul României a fost comparabil cu cel din 1989. Deci astăzi, după câţiva ani de criză, suntem mai săraci ca ţară decât eram la Revoluţie (sau ce va fi fost), după cel puţin 7 ani de politică economică aberantă.

Anunțuri

5 comments

  1. felicitări pentru abordare. am trăit în epocă şi mi-am adus aminte cu oroare cum mă trimiteau ai mei cu gunoiul şi cum ziarele doar pentru asta se cumpărau… şi să nu uităm că atunci nu erau nici timbre pentru scrisori, că nu puteai avea o colecţie de lucruri interesante pentru că nu se găsea nimic pe piaţă care să stimuleze creativitatea… şi câte şi mai câte – în lipsă, nu în plus!

  2. Andrei, suntem mult mai bogati ca natiune astazi, chiar si dupa cifrele PIB decat in 1989, cu tot cu doi ani si ceva de recesiune, vezi de pilda aici. Si asta nu ia in considerare problemele, cateva mentionate de tine, ale statisticilor PIB din epoca comunista, care nu sunt deloc utilizabile face value.

  3. Pingback: Tweets that mention Andrei Tiut ne invita sa nu regretam comunismul: -- Topsy.com

  4. astea-s deja chestii elevate. mie, personal, mi se par mai dureroase chestiile de baza pentru care ne rupeam oasele pe la cozi. sau trocurile – da-mi tu zahar ca-ti dau eu carne (chestii furate de pe la intreprindere, normal). pe care azi le privesc unii foarte lejer, se cheama ca „te descurcai”. dezgustator. iar partea cea mai proasta e ca n-am invatat nimic din asta.

  5. @cristean
    Dirigentele meu imi povestea la liceu, cum in anii 80 cumpara paine in Bucuresti, o usca, o praja in cuptor un pic, si pe urma o trimite la tara, la rude, prin posta, ca sa aiba ce sa dea la porci.

    Nu mai vorbesc de nebunia stagiaturii – parintii chiar daca casatoriti si cu un copil, au fost trimi sa-si faca stagiatura in doua localitati diferite – norocul lor ca erau oarecum apropiate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s