Despre violenţa simbolică în România postdecembristă 1

externalhistory

Pentru a exista un discurs politic manipulatoriu bine ţintit este absolut necesar elementul militant. Iar militantismul, conform teoriei lui Charles Tilly, reprezintă o acţiune socială raţională: are scop, motivaţii, interese, oportunităţi şi organizare. Tranziţia politică românească este plină de evenimente de acest gen, dar şi de situaţii când violenţa simbolică s-a transformat în violenţă colectivă agresivă, cu ambele ei componente: violenţa cetăţenilor asupra puterii, cât şi violenţa puterii împotriva cetăţenilor (revoluţia, manifestaţiile FSN, fenomenul Târgu-Mureş, fenomenul Piaţa Universităţii, mineriadele).

În afara manifestărilor de violenţă simbolică de la începutul anilor ’90 – caracterizate de mesaje de genul „noi muncim, nu gândim”, „cine-a stat 5 ani la ruşi…” (5) – după 2004 a apărut un nou tipar al mesajelor încărcate cu violenţă simbolică, precum cele ce descriu clivajele corupt-cinstit, european-antieuropean, democrat-antidemocrat-nedemocrat(6).

De fiecare dată societatea, opinia publică a fost caroiată, despicată, tranşată, feliată după cum grupurile politice rivale şi-au văzut mai bine potenţate interesele. Şi fiindcă dinamica politică românească de tranziţie era – şi mai este încă, într-o mare măsură – tributară liderului salvator sau omniscient şi omnipotent, falia societală s-a constituit în raport cu liderul-locomotivă care tracta societatea în direcţia dorită de el, Preşedintele. More…

Sunt un dinozaur. Dar eu m-am făcut. Câteva consideraţii despre cultul personalităţii lui Sergiu Nicolaescu 25

sergiu-nicolaescu1
La trecerea sa în nefiinţă, Sergiu Nicolaescu lasă în urmă o naţiune anchilozată intelectual şi moral la a cărei stare de degradare, a contribuit, din păcate, personal în epoca lui Nicolae Ceauşescu. Nimic nu pare să explice mai bine sechelele provocate de regimul comunist (prin inocularea importanţei realizării planurilor de producţie, inclusiv cinematografice) în conştiinţa publică, decât faptul că „imensa” pierdere pe care o suferă cultura română este justificată prin aspectul prolific/cantitativ al filmografiei sale. Inclusiv în presa internaţională, opera sa este descrisă cu precizie chirurgicală ca remarcându-se mai ales prin filmele istorice, pe care le-a realizat în acord perfect cu propaganda comunistă a epocii/în favoarea regimului (Le Figaro , Washington Times, Huffington Post) şi glorificând trecutul naţional.

Dacă istoricul Adrian Cioroianu demonstrează într-un mod absolut pertinent maniera în care se construieşte cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu în spaţiul autohton inclusiv cu ajutorul filmelor regizate de Nicolaescu, în postcomunism avem parte chiar de un cult al personalităţii lui Sergiu Nicolaescu. Se exprimă regrete la nivel oficial la dispariţia sa şi regizorul este incinerat cu onoruri militare. Se plânge isterizat, se înjură cu fanatism, nu se poate rosti numele său la televiziuni fără a se repeta psihotic adjectivul „mare”, alminteri rişti sa fii ostracizat şi privit ca incult ori pur şi simplu fără bun simţ, „fiindcă despre morţi trebuie să vorbim numai de bine”. Ieri un cinematograf a început să-i poarte numele, azi regizorului i se acordă o stea pe Aleea Celebrităţilor din Târgu Jiu şi mâine vom afla că i se va ridica un bust. Îi lipseşte recunoaşterea internaţională de care se bucură un Tarkovski, dar dânsul este „indubitabil” mare oricum. „Sunt un dinozaur. Dar eu m-am făcut.” este replica lui Nicolaescu care aminteşte de grandomania lui Nicolae Ceauşescu, regizorul adăugând într-un interviu că nici Spielberg nu ar fi fost mai mare ca el în România. Poate că nu dar având în vedere parcursul regizorului nostru, nici nu sunt sigură că Spielberg şi-ar fi dorit o întrecere. More…

Împotriva oraşului Potemkin: Filmele Reconstituirea şi Faleze de nisip în cinematografia română 4

Acesta este rezumatul capitolului „Împotriva unui oraş Potemkin. Filmele Reconstituirea şi Faleze de nisip în cinematografia română” publicat în volumul coordonat de Viorela Manolache, Dincolo de propagandă: un instrumentar istorico-politic al filmului românesc, Editura Techno Media, Sibiu, 2010. More…

Obedience is not enough: 12 motive pentru care nu regret comunismul 5

O parte dintre concetăţenii noştri  regretă comunismul. Procentul diferă în funcţie de modul în care e pusă întrebarea (vezi aici un exemplu), dar este mereu  semnificativ. În acest post voi căuta să aduc 12 motive pentru care eu, personal, nu cred că ar trebui să regretăm această perioadă.

More…

In memoriam Tony Judt Răspunde

Tony Judt, istoric (1948-2010)

Tony Judt, profesor la New York University, autorul binecunoscutei istorii a Europei în anii Razboiului Rece (Postwar: A History of Europe since 1945) a murit la 62 de ani. Tony Judt s-a născut în Marea Britanie, dar a predat şi la Universităţi din Statele Unite. O autoritate în istoria intelectuală modernă franceză, el este director al Institutului Remarque din New York, având sarcina de a explica evoluţia şi problemele Europei în Statele Unite.

More…