Despre violenţa simbolică în România postdecembristă 1

externalhistory

Pentru a exista un discurs politic manipulatoriu bine ţintit este absolut necesar elementul militant. Iar militantismul, conform teoriei lui Charles Tilly, reprezintă o acţiune socială raţională: are scop, motivaţii, interese, oportunităţi şi organizare. Tranziţia politică românească este plină de evenimente de acest gen, dar şi de situaţii când violenţa simbolică s-a transformat în violenţă colectivă agresivă, cu ambele ei componente: violenţa cetăţenilor asupra puterii, cât şi violenţa puterii împotriva cetăţenilor (revoluţia, manifestaţiile FSN, fenomenul Târgu-Mureş, fenomenul Piaţa Universităţii, mineriadele).

În afara manifestărilor de violenţă simbolică de la începutul anilor ’90 – caracterizate de mesaje de genul „noi muncim, nu gândim”, „cine-a stat 5 ani la ruşi…” (5) – după 2004 a apărut un nou tipar al mesajelor încărcate cu violenţă simbolică, precum cele ce descriu clivajele corupt-cinstit, european-antieuropean, democrat-antidemocrat-nedemocrat(6).

De fiecare dată societatea, opinia publică a fost caroiată, despicată, tranşată, feliată după cum grupurile politice rivale şi-au văzut mai bine potenţate interesele. Şi fiindcă dinamica politică românească de tranziţie era – şi mai este încă, într-o mare măsură – tributară liderului salvator sau omniscient şi omnipotent, falia societală s-a constituit în raport cu liderul-locomotivă care tracta societatea în direcţia dorită de el, Preşedintele. More…