În istoria Europei centrale şi de sud-est Viena reprezintă punctul de legătură cu Europa occidentală. După căderea Imperiului Habsburgic, dimensiunea politică a acestei legături a fost înlocuită cu una economică şi culturală. Nu doar curente artistice şi de idei, cum ar fi muzica atonală şi fenomenologia, au iradiat în această regiune dinspre Viena în perioada interbelică, ci şi Marea Criză, care a izbucnit aici odată cu falimentul băncii vieneze Credit-Anstalt. În perioada comunistă, oraşul valsului a servit ca loc de întâlnire şi schimb de spioni între oficiali NATO şi oficiali ai Pactului de la Varşovia, însă după căderea Cortinei de Fier şi mai ales după anul 2000, Viena a redevenit, pe fondul integrării ţărilor din regiune în Uniunea Europeană, hub-ul financiar şi cultural care uneşte estul şi vestul Europei.

Sectorul financiar-bancar din Europa centrală şi de sud-est este în bună măsură administrat din Viena. Aici îşi concentrează activitatea importante bănci occidentale (austriece, dar şi italiene ş.a.m.d.) care derulează în mod direct, prin filiale, sau în mod indirect, prin subsidiare locale, operaţiuni în Europa centrală şi de sud-est, inclusiv – şi nu în ultimul rând – în România. Din acest motiv, în vara anului 2009, pe fondul crizei financiare internaţionale declaşate în urma falimentului băncii americane de investiţii Lehman Brothers, autorităţile din Bosnia, Serbia, Letonia, Ungaria şi România au încheiat în Viena, sub auspiciile FMI şi UE, un acord voluntar prin care 15 bănci care deţin subsidiare importante în regiune se angajau să nu procedeze la retrageri de capital în regiune, care ar fi exacerbat dificultăţile în balanţa de plăţi a ţărilor gazdă, în schimbul unor garanţii de credit, care le-ar fi diminuat pierderile eventuale la această expunere.

În momentul de faţă, criza datoriei suverane din zona euro riscă să provoace un nou val de recesiune, iar ţările din Europa centrală şi de sud-est sunt expuse unor retrageri bruşte de capital din partea băncilor străine cu subsidiare în regiune care ar putea fi nevoite să îşi acopere pierderi sau penurii de lichidate datorate deteriorării portofoliilor de creanţe suverane deţinute. Scăderea valorii titlurilor de stat ale Greciei, Italiei, Spaniei, Irlandei şi Portugaliei din bilanţurile contabile ale marilor bănci europene ar putea avea acelaşi efect turbulent asupra sistemului financiar internaţional ca şi scăderea valorii titlurilor ipotecare securitizate din bilanţul contabil a băncii Lehman Brothers, City Group şi alte mari bănci americane de acum doi ani.

Două sunt canalele de transmisie ale crizei din zona euro în ţările estice. În primul rând, ţările din Europa Centrală şi de Est non-membre ale zonei euro sunt strâns legate de economia zonei euro prin exporturi. O recesiune în zona euro înseamnă o creştere a deficitului de cont curent. În al doilea rând, o recesiune în zona euro înseamnă o diminuare a intrărilor de capital, cum ar fi investiţiile străine directe care finanţează contul curent, deci o deterioare crescută a balanţei de plăţi.

În aceste condiţii, o retragere bruscă a liniilor de finanţare a băncilor-mamă străine (investiţii străine de portofoliu) către subsidiarele lor locale ar forţa ţările din regiune la o ajustare brutală a balanţei de plăţi, care ar duce fie la o depreciere considerabilă a ratei de schimb şi o creştere a ratei inflaţiei, fie – în cazul în care băncile centrale din regiune ar contracara ieşirile de capital cu o politică monetară restrictivă – la o puternică presiune deflaţionistă şi o creştere semnificativă a şomajului.

În ambele cazuri, efectele vor fi extrem de dureroase, deoarece, dată fiind ponderea importantă a creditelor în euro, dolari sau franci elveţieni deţinută de firmele şi gospodăriile din regiune, o depreciere puternică a ratei de schimb a monedelor locale va duce la o creştere a ratei creditelor neperformante în bilanţurile contabile ale subsidiarelor bancare locale şi la o nouă criză de lichiditate, în timp ce contracţia economică provocată de o politică monetară restrictivă calibrată pentru a menţine cursul valutar va împinge mulţi angajaţi în şomaj şi va diminua semnificativ venitul disponibil al gospodăriilor, împingând unii debitori în incapacitate de a-şi plăti ratele la credite. Bineînţeles, băncile centrale din regiune îşi pot pune la bătaie rezerva valutară pentru a menţine rata de schimb, însă această măsură nu poate funcţiona decât pe termen scurt şi, în absenţa unor ajustări care să aducă stabilitate pe termen lung, comportă pierderi mai mari decât câştigurile.

Deşi gravitatea unui astfel de scenariu depinde în ultimă instanţă de evoluţia creanţelor suverane ale guvernelor sudice din zona euro şi de vulnerabilitatea băncillor occidentale cu subsidiare în regiune la o restructurare a acestora, România şi celelalte ţări din regiune puternic expuse la repercusiunile negative ale unei reversări subite a fluxurilor din balanţa de plăţi pot preveni cel mai rău scenariu prin iniţierea, sub auspiciile FMI şi UE, a unui nou acord de stabilizare cu băncile din Viena  (spre deosebire de masa rotundă din 2009, de data aceasta Cehia şi Polonia, ţari care aveau o poziţie externă mai bună şi beneficiau de mai multă încredere pe pieţele internaţionale, pot de asemenea fi invitate). Acest nou acord ar trebui legat în mod explicit de  planul de recapitalizare a băncilor din zona euro, care ar lua astfel în considerare nu doar impactul direct al deteriorării creanţelor suverane din statele sudice asupra sistemului financiar din zona euro, ci şi efectele sale indirecte asupra estului Europei.

Bineînţeles, România şi ţările din regiune nu vor fi scutite de o contracţie a creşterii economice reale ca urmare a agravării crizei datoriei suverane din zona euro, o contracţie care va impune noi reduceri ale deficitului guvernamental şi care va face reformele structurale necesare descătuşării potenţialului de creştere sustenabilă şi mai urgente, însă ele pot preveni în acest fel o contracţie şi mai puternică cauzată de o ajustare abruptă concomitentă a balanţei externe, o ajustare abruptă a balanţei externe care, spre deosebire de acum doi ani, pune în pericol balanţa internă între timp reechilibrată (reinflamând inflaţia care a coborât aproape de ţintă sau agravând şomajul care oscilează aproape de rata naturală) şi, tot ca acum doi ani, pune în pericol sistemul bancar local expus creditului în valută.

Bogdan C. Enache