Pe 22 decembrie, când noul președinte ales al României, Klaus Iohannis, își va prelua mandatul de la Traian Băsescu, se va confrunta cu un set de provocări radical diferite față de cele ale predecesorului său, acum un deceniu.
În 2004 când Traian Băsescu își prelua mandatul România devenea membră a NATO și se pregătea să adere la Uniunea Europeană, democrația românească era printre cele mai fragile din regiune, dar alegerea fostului primar general al Capitalei aducea speranța consolidării democratice a României în cancelariile occidentale. Diplomații occidentali aflați la post la București respirau ușurați la înfrângerea lui Adrian Năstase, ale cărui înclinații reformiste erau în cel mai bun caz presupuse, dacă nu absente. De maxim interes pentru diplomații străini era atitudinea noului președinte al României în ceea ce privește combaterea corupției, marea slăbiciune a Bucureștiului în procesul său de integrare euroatlantică.
Klaus Iohannis va prelua atribuțiile șefului statului de la Traian Băsescu într-un context radical diferit față de 2004. România este în momentul de față ferm ancorată în occident și are un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii. Combaterea corupției a cunoscut în ultimul an o intensificare fără precedent demonstrată prin condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul privatizării Institutului de Cercetări Alimentare, anchetarea lui Mircea Băsescu pentru trafic de influență, anchetarea fostului șef al DIICOT Alina Bica, și demararea de DNA a două anchete „mamut” în dosarele EADS și Microsoft, în care sunt implicați zeci de parlamentari și foști și actuali miniștri. Klaus Iohannis „a convins” Parlamentul să încuviințeze urmărirea penală, arestarea sau perchezițiile în cazurile mai multor membri ai legislativului vizați de anchetele DNA, care erau blocate de procedura parlamentară. Respingerea nefericitei legi a amnistiei și grațierii reprezintă un alt semnal puternic că România condusă de Klaus Iohannis nu va șterge cu buretele progresele înregistrate în combaterea corupției în ultimul deceniu. Exista premisa ca în mandatul lui Klaus Iohannis, MCV-ul să fie ridicat, dacă se mențin tendințele de consolidare a statului de drept și a combaterii corupției.
În plan extern, Klaus Iohannis va trebui să schimbe percepția României în ceea ce privește sistemul politic și situația economică. Cozile imense la ambasadele, consulatele și institutele culturale românești din Franța, Marea Britanie, Germania, Italia și Belgia au demonstrat cancelariilor occidentale că România, la 25 de ani de la căderea comunismului, este incapabilă să organizeze scrutine libere și corecte. Scenele cu miile de români furioși că nu și-au putut exercita dreptul de vot au mobilizat atât electoratul român din țară, dar au șocat guvernele europene și le-au convins, dincolo de orice urmă de îndoială, că guvernul României, condus de Victor Ponta, a încercat fraudarea alegerilor, prin suprimarea votului diasporei. În mod evident vor exista presiuni din partea Franței, Germaniei, Marii Britanii și a Italiei pentru reformă electorală, astfel ca incidentele din 2014 să nu se repete și în 2019. Din nefericire însă eșecul organizării alegerilor din diaspora va consolida euroscepticismul în aceste state și va afecta negativ dialogul cu aceste state pe tema migrația și a accesului la Spațiul Schenghen.
Ironia face însă ca alegerile în urma cărora Klaus Iohannis a devenit șef al statului să reafirme credibilitatea României într-un context regional dificil pentru democrație. Miile de români care au format cozi interminabile la reprezentanțele diplomatice ale României din Europa și participarea record la alegerile prezidențiale, au demonstrat totuși că țara este departe de a cădea în paradigma maghiară. În vară, la Băile Tușnad Viktor Orban proclama eșecul democrației liberale – iată însă că șocul politic al victoriei lui Klaus Iohannis îl contrazice. Având în vedere reculul democratic din regiune, Klaus Iohannis trebuie să includă pe agenda sa de politică externă ca prioritate, promovarea valorilor democratice la nivel regional. România are potențialul de a deveni un model de consolidare democratică pentru statele vecine, care au înregistrat regrese democratice în ultimii ani.
Tot la capitolul ironii, românii au avut de ales între candidații principalelor forțe politice care au format USL și care în 2012 au declanșat criza celei de-a doua suspendări a lui Traian Băsescu – o criză politică ce a aruncat România la aceea vreme în aceeași categorie cu Ungaria, adică a statelor cu deficit democratic și probleme cu statul de drept. Criza din 2012 a periclitat toate progresele înregistrate în materie de reforme politice și juridice de după 2004. Este drept că PNL-ul din prezent a absorbit PDL-ul în rândurile sale, dar principala forță a suspendării, la capitolul percepție publică, și de asemenea principalii beneficiari ai demiterii lui Traian Băsescu în 2012 ar fi fost liberalii. Klaus Iohannis trebuie să înlăture astfel percepția că reprezintă o forță politică capabilă să compromită un întreg sistem politic că să ajungă la putere.
Alegerea lui Klaus Iohannis, un etnic german, reprezintă un plus pentru democrația românească, cu efecte benefice pentru prestigiul internațional al statului român. Scrutinul din 16 noiembrie 2014 confirmă astfel succesul „modelului românesc” de dialog și integrare politică a minorităților în Europa Centrală și de Est. Faptul că președintele României pentru următorii 5 ani este german (sas) reprezintă și un act de reparație istorică, accidentală desigur, în raport cu politica statului român de „tranzacționare” pe valută forte a sașilor, în timpul regimului comunist, și are toate șansele să crească entuziasmul Berlinului pentru România. Simbolismul alegerii lui Klaus Iohannis pentru Germania este întărit și de faptul că s-a produs concomitent cu aniversarea a 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului și a reunificării cu fosta RDG.
Originea etnică a lui Klaus Iohannis va fi atuu în relațiile cu Germania, și va consolida moștenirea politică în relațiile dintre București și Berlin lăsată de Traian Băsescu. Deja Klaus Iohannis a afirmat public că alegerea se va traduce în termeni practici într-o sporire a investițiilor germane în România. Candidatul ACL face parte din aceeași familie politică europeană ca Angela Merkel, cancelarul Germaniei, și în campanie s-a bucurat de sprijinul a CDU/CSU.
În plan european, apariția unul al doilea lider „german” în Europa ar putea avea impact asupra echilibrului de forțe în cadrul UE. România, până în prezent, balansa între cei doi poli ai Uniunii, Franța și Germania. Bucureștiul s-a numărat printre adepții politicii germane de prudență și austeritate, compensând însă prin sprijinirea poziției Franței în ceea ce privește Politica Agricolă Comună și în negocierile privind tratatul de liber schimb cu Statele Unite ale Americii. România ar putea să sprijine mai mult în următorii ani pozițiile Germaniei la nivelul UE. Franța s-ar putea trezi astfel cu o Românie mai reticientă să-i sprijine pozițiile – nu degeaba printre primii ambasadori care l-au vizitat pe Iohannis după victorie a fost cel al Parisului. Succesul lui Iohannis în România ar putea, de asemenea, îmbunătăți imaginea Berlinul în sud și sud-estul continentul, unde politicile de austeritate ale cancelarului Angela Merkel sunt profund impopulare.
România are reputația unui stat atlanticist în această parte a Europei, aspect subliniat de găzduirea sistemului antirachetă american, a unui comandament NATO și a bazei americane de la Mihail Kogălniceanu. În contextul agresiunii ruseșt împotriva Ucrainei, această orientare a devenit mult mai pregnantă, România cerând o desfășurare de forțe a NATO și planuri de contingență pentru flancul estic al Alianței pentru descurajarea revizionismul rusesc. Klaus Iohannis atât prin programul său politic, cât și prin declarațiile publice din timpul campaniei prezidențiale, a lăsat să se înțeleagă că va continua orientarea atlanticistă a României și că va dezvolta mai departe parteneriatul strategic cu SUA. În ceea ce privește relațiile cu Rusia sau China, Klaus Iohannis a fost ferm în prioritățile mandatului: o politică externă a României care reflectă apartenența la UE și NATO, precum și valorile democratice.
Eu voi fi în primul rând omul românilor, voi fi președintele care duce România spre Occident, și în al treilea rând președintele care vrea, nu că respectă, vrea parteneriatele și cu Statele Unite și cu NATO și cu Uniunea Europeană. Simt că vreau aceste lucruri pentru țara mea, nu pentru mine… Noi suntem în Uniunea Europeană, noi suntem în parteneriat cu Statele Unite ale Americii, de aici ne vine parcursul care în ultimii 25 de ani, cu toată clasa politică pe care am avut-o noi, ne-a garantat un parcurs în esență euroatlantic, pro-european, pro-vest, dezvoltare… Și iată că acum ne garantează securitatea cu un conflict aproape deschis la câteva sute de kilometri e noi. Acestea ne-au garantat poziția noastră! Eu sunt clar pro-euroatlantic fără niciun fel de sincopă… Vedem un prim-ministru Victor Ponta care cum se spune ceva de la Bruxelles, ofuscat se supără, „Adică cum vin ăia să ne spună nouă ce să facem!”… Același prim-ministru care nu e foarte lămurit că trebuie să ne spună americanii ce să facem! Același prim-ministru se duce în China, covor roșu, și nici mai mult și nici mai puțin se apucă să spună cu voce tare, în fața camerelor de luat vederi, că el felicită marele Partid Comunist Chinez pentru marile realizări. Păi stați puțin eu nu vreau un președinte care laudă marele Partid Comunist Chinez, eu vreau un președinte care laudă democrația vest-europeană, care laudă Statele Unite, care iată au reușit să producă o schimbare fără scandal în Congres și Senat. Eu asta îmi doresc pentru România. Eu nu îmi doresc ceva similar cu marele Partid Comunist Chinez, eu îmi doresc ceva similar cu democrațiile consolidate din Europa de Vest și din America. Asta îmi doresc eu pentru România! (declarații la DIGI 24, cu puțin timp înainte de al doilea tur de scrutin)
Lăsând la o parte retorica electorală, în timpul mandatului său, Klaus Iohannis, trebuie să dovedească că direcțiile de politică externă de mai sus sunt sustenabile. De asemenea, ca președinte, trebuie să fie mai nuanțat în abordările privind politica internațională – poziția de candidat îți permite o anumită libertate, pe care, o dată în funcție, nu o ai.
O variantă a acestui articol a apărut și în Revista 22
Civitas Politics 