Pacea nu este absenţa conflictului, ci prezenţa alternativelor creative pentru a răspunde la conflict – alternative la reacţii pasive sau agresive, alternative la violenţă. (Dorothy Thompson.)

Nu mă voi apleca asupra tuturor formelor de violenţă, ci doar asupra violenţei simbolice, concept introdus în discursul sociologic şi antropologic de către Pierre Bourdieu (1). Pentru o cât de mică edificare asupra acestui concept, voi face apel la textele lui Ştefan Stănciugelu asupra violenţei (2).

Principalele caracterisitici ale violenţei simbolice ar fi următoarele:

Elita guvernantă sau o clasă politică va încerca să acrediteze justeţea Ordinii sociale, în baza unor mecanisme ideologice care să definească Ordinea justă a fi chiar forma de organizare pe care ea o administrează. Fiecare membru al acestei elite politice deţine un capital social recunoscut prin intermediul unor indicatori de prestigiu, status social definiţi şi impuşi de grupul dominant – semne şi simboluri acceptate şi definite ca parte a succesului social. Competenţa, onoarea, cinstea, experienţa, capacitatea de a lucra în echipă, lupta pentru libertate şi dreptate, grija pentru banul public, preocuparea pentru cei mulţi – sunt toţi indicatori sociali pe care reprezentanţii elitei politice româneşti îi clamează în cazuri de competiţie politică: în discursul politic, membrii clasei politice încearcă să se definească pe sine prin intermediul acestor indicatori de status social, negând dreptul competitorului de a se defini prin aceeaşi indicatori acreditaţi ca semne de putere simbolică în societatea românească.

[…]

Canalele de transmitere ale simbolisticii şi semnificaţiilor care impun o anume ordine social-politică drept ORDINEA JUSTĂ sunt şcoala şi mass-media. Discursul publicitar, discursul politic, discursul academic, discursul lansat/preluat de media, discursul trainingurilor pentru team-building în cadrul unei companii multinaţionale etc. sunt toate surse de violenţă simbolică, prin care se urmăreşte crearea de categorii şi identităţi sociale disponibile să accepte definiţii, semne şi simboluri purtătoare de semnificaţii partinice, aducătoare de profit elitei care gestioneaza sistemul de dominaţie socială.

Revenind la Bourdieu, Ştefan Stănciugelu sintetizează astfel teoria acestuia:

Jocul politic este un joc de violenţă simbolică. Prin mass-media oficială (3), puterea politică (4) încearcă să impună anumite reprezentări asupra lumii sociale. Aceste reprezentări fac oamenii să acţioneze în acord cu interesele agentului care le-a produs şi le-a impus: agentul politic. Formele simbolice vizuale, verbale) poartă violenţa politică a acestuia. O formă importantă a violenţei simbolice exercitate de Putere asupra lumii sociale este discursul politic, un ‹‹discurs monopolist›› prin excelenţă. Prin el, Puterea urmăreşte să manipuleze indivizii, astfel încât propriile sale scopuri să pară ca fiind chiar cele ale indivizilor asupra cărora guvernează. Această funcţie nu poate fi împlinită decât de un discurs care să conţină măcar o fărâmă de adevăr, însă. Iar acesta este „discursul atrofiat” al Puterii.

Pentru a exista un discurs politic manipulatoriu bine ţintit este absolut necesar elementul militant. Iar militantismul, conform teoriei lui Charles Tilly, reprezintă o acţiune socială raţională: are scop, motivaţii, interese, oportunităţi şi organizare. Tranziţia politică românească este plină de evenimente de acest gen, dar şi de situaţii când violenţa simbolică s-a transformat în violenţă colectivă agresivă, cu ambele ei componente: violenţa cetăţenilor asupra puterii, cât şi violenţa puterii împotriva cetăţenilor (revoluţia, manifestaţiile FSN, fenomenul Târgu-Mureş, fenomenul Piaţa Universităţii, mineriadele).

În afara manifestărilor de violenţă simbolică de la începutul anilor ’90 – caracterizate de mesaje de genul „noi muncim, nu gândim”, „cine-a stat 5 ani la ruşi…” (5) – după 2004 a apărut un nou tipar al mesajelor încărcate cu violenţă simbolică, precum cele ce descriu clivajele corupt-cinstit, european-antieuropean, democrat-antidemocrat-nedemocrat(6).

De fiecare dată societatea, opinia publică a fost caroiată, despicată, tranşată, feliată după cum grupurile politice rivale şi-au văzut mai bine potenţate interesele. Şi fiindcă dinamica politică românească de tranziţie era – şi mai este încă, într-o mare măsură – tributară liderului salvator sau omniscient şi omnipotent, falia societală s-a constituit în raport cu liderul-locomotivă care tracta societatea în direcţia dorită de el, Preşedintele.

Horia Pană

(1) Pierre Bourdieu, La distinction. Critique sociale du jugement, Ed. de Minuit, Paris, 1979.

(2) Mai aprofundat în: Ştefan Stănciugelu, Paradigmele violenţei – Note de curs, SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice; Violenţă, mit şi revoluţie…, Ed. All, Bucureşti, 1998; Academos.ro.

(3) Mai mult sau mai puţin oficială, deoarece, cum se poate observa, majoritate agenţilor de presă, în ciuda declaraţiilor vehemente despre independenţa lor faţă de orice partizanat politic, sunt vehicule ale mesajelor partizane, „pozitivând” sau „negativizând” aceste mesaje, după simpatii sau antipatii politice mai mult sau mai puţin evidenţiate.

(4) Nu doar puterea politică a momentului, recunoscându-i în aceasta pe guvernanţi şi susţinătorii acestora, ci şi opoziţia politică sau civică. Deci, nu doar Puterea, ci orice agent politic suficient de influent încât să genereze reacţii ale opiniei publice şi/sau ataşament partizan.

(5) … sau „moarte intelectualilor”, „cine n-a mâncat salam cu soia…”, sau „nu ne vindem ţara”, „vin moşierii să ne ia pământurile şi burjuii fabricile” şcl.

(6) … sau ameninţări vindicative, ori de genul drobului de sare precum „îi tragem în ţepe în Piaţa Victoriei”, „de ce le e frică nu scapă”, „ne vor vinde ruşilor”, „desfiinţarea statului de drept”, „dictatura parlamentară”, „dictatura prezidenţială”, „lovitura de stat parlamentară” (sic!), „desfiinţarea statului de drept” etc.