Împotriva oraşului Potemkin: Filmele Reconstituirea şi Faleze de nisip în cinematografia română 4

Articolul de faţă dezbate filmul ca modalitate de a contesta regimul Nicolae Ceauşescu (timidă în acea perioadă), pornind de la două filme interzise de regimul ceauşist: Reconstituirea (producţie 1968, regizor Lucian Pintilie, interzis în 1968) şi Faleze de Nisip (producţie 1983, regizor Dan Piţa, interzis în 1983).

Studiul este important din două motive. Primul ar fi acela că cele două filme sunt interzise de regim din perspectiva criticii pe care o aduc la adresa rolului “educativ” al filmului în “făurirea conştiinţelor socialiste” (a omului nou), precum şi a modului în care socialismul imaginează societatea, pornind de la evocarea unor drame personale inspirate uneori din realitate (cazul filmului Reconstituirea). Deşi nu există liste de scenarii interzise în cadrul fondului CC al PCR secţiile Organizatorică, Cancelarie, Propagandă şi Agitaţie în perioada 1965-1989, stenogramele şedinţelor ideologice însoţite de planuri tematice relevă că cenzura filmului în perioada regimului Ceauşescu s-a manifestat prin impunerea unei tematici stricte (propusă în “planul” anului 1968, dar rămasă în vigoare până în 1989) care condiţiona finanţarea producţiilor.

Al doilea motiv care revelă necesitatea studiului este faptul că cele două filme transpun ideile discursului anti-totalitar într-o societate în care libertatea de exprimare şi alte drepturi democratice erau strict interzise de regimul comunist. Sheila Fitzpatrick teoretizează asupra “oraşului Potemkin”, acel oraş ideal socialist – chipurile modern, înfloritor economic, cu cetăţeni fericiţi şi împliniţi. Ca traducere a modului în care socialismul imaginează societatea şi relaţiile inter-umane, Potemkin, creaţia regizorului Serghei Eisenstein, devine reper absolut şi în cadrul discursului autohton comunist, reper din care producţiile cinematografice româneşti erau constrânse să se inspire. Ce subiecte tratează un „film bun” pentru comunismul românesc? Studiul compară tematica celor două filme interzise cu exemple de „filme bune” şi „proaste” evidenţiate în cadrul şedinţelor ideologice ale CC al PCR.

Pe acest fundal, apelând la o paralelă între subiectele celor două filme şi modalitatea în care discursul partinic imaginează rolul filmului în societate, cercetarea mea demonstrează că cele două studii de caz sunt împotriva creării “oraşului Potemkin” autohton graţie câtorva criterii:

1. Absenţa ralierii propagandistice a celor două filme la tematica socialistă

2. Critica dură la adresa ideologiei totalitare prin evocarea relaţiilor inter-umane într-un regim eminamente caracterizat prin absenţa unor drepturi fundamentale

3. Lipsa deznodământului fericit, în neconcordanţă cu modalitatea în care socialismul îşi “construieşte artificial fericirea” cu ajutorul filmului, fie că vorbim de cazurile stalinist (Youngblood, 1991: 148-162) şi nazist, fie ca vorbim de cazul autohton, în care socialismul a construit artificial “fericirea” cetăţenilor mai ales cu ajutorul documentarului politic socialist

În procesul de reeducare a unei întregi societăţi: ura, tragismul, absenţa umanului şi a compasiunii faţă de aproape, sunt elementele ce demonstrează fără ambiguitate, atât în Reconstituirea, cât şi în Faleze de nisip, că insinuarea conceptului de „om nou” în conştiinţe produce alterarea lor, accentele dramatice situând peliculele în neconcordanţă flagrantă cu discursul oficial asupra educării „omului nou” cu ajutorul filmului.

Drama profesorului Paveliu care revelă, ca reprezentant al elitei intelectuale, imposibilitatea de a crea artă (filmul „educativ” pe care tinerii sunt obligaţi să-l înregistreze) în absenţa libertăţii, precum şi accidentarea mortală a lui Vuică în timp ce înregistrează (constrâns de procurorul şef, organul represiv) pelicula “educativă” sunt accentele care demistifică (în Reconstituirea) ideea unei societăţi socialiste în care cetăţenii pot trăi fericiţi.

Grandoarea, obsesia, egocentrismul, persecuţia, soldate în cele din urmă cu eşecul “omului electric” în a-şi duce la capăt obiectivul (în Faleze de nisip), demonstrează failibilitatea „omului-maşină”, concept promovat de Stalin în anii `30 pentru a descrie „omul nou ideal”. Mitul comunist al egalitarismului este evidenţiat în Faleze de nisip, prin recursul la turnătorie şi denunţare, iar tonalităţile dramatice similare cu cele din Reconstituirea lui Lucian Pintilie trădează modul în care socialismul îşi imaginează intruziunea în viaţa privată a cetătenilor, aruncându-i într-o zonă de umbră. Conflictul principal se axează pe duelul dintre „omul-maşină” (sau „omul electric”) şi cetăteanul „neangajat politic”, capabil să conteste infailibilitatea „omului reeducat”, conflict în care intenţia primului de a-l reeduca se loveşte (contestând prin aceasta proiectul ideologic socialist) de refuzul celuilalt de a accepta demascarea şi de a-şi recunoaşte vinovăţia.

Aceste filme rămân semnificative datorită mesajului împotriva totalitarismului, împotriva creării unui „oraş Potemkin” socialist în variantă românească, într-o perioadă în care producţia „de consum” a perioadei ceauşiste, atinge apogeul urmând cu fidelitate teme impuse partinic în scopul propagandei comuniste.

Anca Alexandru

Acesta este rezumatul capitolului „Împotriva unui oraş Potemkin. Filmele Reconstituirea şi Faleze de nisip în cinematografia română” publicat în volumul coordonat de Viorela Manolache, Dincolo de propagandă: un instrumentar istorico-politic al filmului românesc, Editura Techno Media, Sibiu, 2010.

Anunțuri

4 comments

  1. Am o obiectie la punctul 3, cel cu deznodamantul fericit. Fiind in SUA am urmarit in urma cu cativa ani destul de multe filme romanesti facute intre 1966-89 impreuna cu un prieten american interesat de Romania. concluzia lui a fost aceea ca e aproape obligatoriu ca filmele romanesti sa se termine tragic si cred ca are dreptate. De aceea mi se pare ciudat punctul trei. In masa filmele romanesti se termina mai mult sau mai putin tragic, mai ales cele istorice dar si cele care se petrec in perioada post-1944 (de ex. „cu mainile curate”, „Am fost 16”, „Noi cei din linia intai” – e adevat, ultimele doua sunt filme de razboi).

  2. @Dan
    In general, filmele istorice si cele „de razboi” au, intr-adevar, prin natura subiectului lor, un deznodamant tragic.
    Studiul meu vorbeste insa despre doua filme interzise de regimul ceausist si care nu fac parte din aceste doua categorii. Ipoteza mea de cercetare este aceea ca interzicerea lor de catre regim, nu a avut in vedere doar deznodamantul ci toate cele 3 criterii pe care le-am analizat, ca atare, acestea sunt privite in ansamblu (completandu-se) si nu separat.
    Cat despre filmul „politist” al lui Sergiu Nicolaescu, va recomand un studiu excelent scris de Ion Manolescu, “Comunismul “la pachet”. Aventură şi propagandă în filmele poliţiste”, în Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc,vol I. Polirom, 2004.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s