Etica muncii (în corporaţiile din Hangzhou,) China 4

Notă: când colegul nostru ne-a trimis textul de mai jos ne-a rugat să facem excepţie de la standardele de documentare agreate reciproc. Pe bună dreptate: studierea sistematică a muncii în China nu este printre lucrurile permise de partid şi de stat. Asta nu face textul mai puţin interesant. Dar trebuie să ţinem cont de limitele oricărei abordări calitative, anume dificultatea de a generaliza. Unele dintre aspectele observate de David ţin cu siguranţă de cultura naţională, altele însă pot fi regionale sau chiar legate de cultura corporaţiei. (A.T.)

În România şi, cred, şi în alte părţi ale lumii, chinezii sunt priviţi ca un popor extrem de bine organizat, harnici şi foarte meticuloşi. Un fel de nemţi bruneţi şi cu ochii oblici. Este un mit propagat de neînţelegerea relaţiilor de muncă în China (şi, prin extensie, în toată Asia).

Trebuie precizat în primul rând că societatea chineză are un grad ridicat de mercantilitate. A „face bani” stă la baza realizării ca individ. Cum s-a ajuns aici este o întrebare care îşi are răspunsul în istorie, sociologie şi mental colectiv. Deşi, oficial, cultura chineză s-a bazat pe câteva curente religioase şi filosofice: Taoism, Confucianism, Legalism, Budism care au încercat să găsească un răspuns la problema unei „societăţi armonioase”, în final a prevalat Confucianismul ca şi cod moral acceptat de toată lumea (uneori şi ca filosofie/curent religios oficial) însă, în realitate mercantilismul a devenit coloana vertebrală a societăţii chineze.

Asta înseamnă că profitul şi înavuţirea nu sunt privite ca în România: banul – ochiul dracului, ci, din contră, exprimă calităţile unui om. Bogăţia devine astfel o calitate, iar bogăţia merge mână în mână cu imaginea, o altă obsesie chinezească.Acestea sunt, simplist, cele două repere ale societăţii chineze: bogăţia şi imaginea, şi mi-a luat destul timp până să înţeleg acest lucru, mai ales pentru că eu, fiind străin, nu eram judecat exact după aceleaşi reguli.

Filosofia Confucianistă stabileşte clar ierarhiile şi relaţiile în societate. În etica de muncă aceste ierarhii sunt piramidale având în vârf CLIENTUL. Acestuia i se permite (aproape) orice atâta timp cât firma simte că îşi va primi banii. Clientul nu este niciodată contrazis, niciodată deranjat cu întrebări. „Nu se poate”, „nu este bine” nu există deoarece clientul are întotdeauna dreptate.

Pe locul doi vine ŞEFUL. El este cel ce interacţionează cu Clientul. Întreaga firmă se raportează la şef, susţinându-l, încurajându-l, etc. Şeful nu este niciodată contrazis de subalterni, nu este deranjat când apar probleme, este protejat astfel încât să simtă că totul merge perfect.

Rangurile dintre şef şi angajatul de rând se înmulţesc pe măsură ce firma creşte şi este nevoie de tot mai mulţi de şefi de echipă grupaţi sub şefi de departament grupaţi sub alţi şefi, s.a.m.d.

Ultimul loc este ocupat de angajaţi/subalterni. Ei nu au nimic de zis, fac ce li se zice, nu vin cu idei ca să nu îl supere pe şef (să nu îl eclipseze), se agită mult şi sunt tot timpul la birou.

Astăzi relaţiile dintre aceste ranguri şi nivele ierarhice nu (mai) sunt atât de stricte. Comunismul a zdruncinat puternic cultura chineză, modificând mentalitatea, însă în funcţie de personalitatea şefului: mai tradiţională sau mai modernă firma se poate asemăna mai mult sau mai puţin cu o firmă occidentală.

În ceea ce mă priveşte, la început am privit amuzat aceste diferenţe culturale, pentru ca foarte repede să mă exaspereze. Fiind obişnuit să comunic din plin atât cu şefii cât şi cu colegii pentru realizarea proiectului m-am găsit în situaţia în care nimeni nu întreba nimic, nimeni nu dădea informaţii şi se lucra pe un need to know basis. M-am lovit de multe ori de refuzul colegilor de acelaşi rang cu mine de a traduce întrebări şefului, în sensul că nu voiau să intre la şef în birou să traducă întrebările deoarece “şeful nu trebuie deranjat”. Această atitudine mi s-a părut dezastruoasă în contextul proiectelor de arhitectură unde comunicarea trebuie să fie prioritară. Amuzant este că atunci când am reuşit să găsesc pe cineva care să vrea să îmi traducă întrebările, toţi cei care mă refuzaseră pană atunci s-au îngrămădit la uşă şi încercau să vadă ce se întâmplă. Vă daţi seama în ce situaţie îmi pusesem colegii: să aibă de ales intre a mă REFUZA şi a-l deranja pe şef.

De asemenea ideea de „lucru în echipă” este foarte diferită. Lucrul în echipă înseamnă (în cazul arhitecturii în China) că fiecare muncim la acelaşi proiect dar fiecare face alt design. În felul acesta 5 oameni lucrează la 5 proiecte care sunt prezentate şefului, care alege câteva să le arate clientului, care client va alege 1-2 pe care să le discute cu administraţia locală (care se comportă ca un al doilea client) şi în funcţie de toate aceste discuţii se alege un singur proiect. Am încercat să lucrez în echipă cu colegii mei chinezi (de aceeaşi vârstă) şi reacţiile au fost împărţite: doi s-au cărat rapid că ei „trebuie să îşi termine proiectul” şi doar unul a fost entuziasmat pentru că era prima oara când lucra în echipă şi i se părea ceva foarte interesant.

                        It is like us two are doing same project.

Da, este. Asta înseamnă muncă în echipă.

Un alt aspect supărător (pentru mine) este interferenţa culturală a concepţiei de respect şi cea de imagine personală în relaţiile de muncă. Evident că oamenii trebuie să se respecte între ei, şi pe ei înşişi DAR când aceste concepte stau în calea realizării proiectului nu este bine. Ca să exemplific:

La un moment dat a trebuit să aflu mai multe informaţii legate de un proiect pe care trebuia să îl continui. Planurile fuseseră deja începute de altcineva, asa că m-am dus la el să mă lămuresc în legătură cu organizarea proiectului. Evident, am întrebat DE CE sunt spaţiile şi camerele dispuse în felul acela. Colegul meu (care ştie engleza) se uită la planuri, la mine, iar la planuri, iar la mine şi cu un zâmbet larg pe fată îmi zice “DA”. Recunosc, pe moment am vrut să-l strâng de gât. Ulterior am aflat nu numai că întrebările directe sunt considerate nepoliticoase, la fel ca şi răspunsurile directe DAR şi că erau două mari posibilităţi pentru care am primit un răspuns atât de rupt de realitate.

1. colegul nu ştia ce să îmi răspundă. În China nu zici „nu ştiu” pentru că vei „pierde faţă” (lose face). Găsind o cale de scăpare colegul s-a făcut că nu înţelege sau a „bombardat” discuţia în aşa fel încât să nu mai aibă nici un sens.

2. din respect pentru mine care ar fi trebuit să ştiu ce se întâmplă acolo, colegul a ales să „bombardeze” discuţia astfel încât eu să nu mă fac de ruşine.

Concluzia este că am pierdut cam o zi căutând pe altcineva care să ştie engleza şi să încerc să întreb şeful ce se vrea de la proiectul respectiv.

Comunicarea într-o firmă, după cum aţi citit deja, este la pământ deoarece se consideră că toată lumea trebuie să ştie ce să facă fără să i se zică. Eu fiind obişnuit să explic cu lux de amănunte ce trebuie făcut mi-am exasperat colegii explicându-le TOTUL astfel încât să fiu sigur că avea să iasă bine. Trebuie să recunosc că este amuzant să vezi pe cineva care nu mai suportă discuţia dar nu îndrăzneşte nici să zică ceva şi nici să plece pentru că ar însemna lipsă de respect şi încearcă să zâmbească ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În alte daţi trebuia să alerg după colegi să îi prind ca să le zic până la capăt ce vreau deoarece ei presupuneau de la primele mele cuvinte cam ce vreau şi, ca să arate că ei îşi ştiu meseria, fugeau să lucreze înainte ca eu să fi ajuns la jumătatea explicaţiei.

Comunicarea – lipsa ei, produce probleme uriaşe în organizarea procesului de muncă. Şeful nu află dacă sunt sau nu probleme şi se trezeşte cu proiectul făcut praf pus în faţa clientului. Pentru că nici şeful nu se interesează de bunul mers la muncii deoarece munca este responsabilitatea subalternilor. În concluzie, din cauza lipsei de comunicare şi a ierarhiei se ajunge în situaţia paradoxala în care fiecare este responsabil de greşelile altuia şi “palmele peste ceafa” venite din partea clientului se transmit din rang în rang până la ultimul angajat. În afara de mine – fiind străin se presupunea că nu înţeleg.

Presupunerea dorinţei clientului/şefului este o altă problemă. Fiecare subaltern îşi imaginează ce se vrea de la el fără să pună întrebări din care să se lămurească. În felul acesta se alege o “cale sigură” de lucru, care în cazul unei firme de arhitectură/design înseamnă că toate proiectele ajung să arate la fel. Dacă unui  client i-a plăcut o clădire, o să copiem stilul acela pe toate viitoarele clădiri. Asta în cazul în care clientul nu ne zice altfel.

O altă meteahnă este că orice informaţii ar exista ele „picură” prin ierarhie. Nimeni nu îţi dă toate informaţiile odată ci pe rând, ceea ce înseamnă că trebuie să refaci de la zero un proiect pentru că la fiecare discuţie (dacă au loc discuţii) ţi se dau noi date ale problemei. Ideea este că cei care au informaţia sunt curioşi să vadă ce idei au subalternii sau cei pe care îi contractează să le facă proiectul. De exemplu a trebuit să încep proiecte fără să ştiu nimic: funcţiune, înălţime maxima, POT (procent de ocupare a terenului), CUT (coeficient de utilizare a terenului), vecinătăţi, circulaţii, etc. Acestea veneau pe măsură ce noi trimiteam idee după idee clientului. Problema în acest caz este că degeaba ii place clientului o idee pentru că ne-oferind informaţiile la timp, până la final ideea respectivă se va modifica de tot. Şi, deci, curiozitatea de a vedea “ce idei au angajaţii” îşi pierde argumentul.

Conceptul că „simplu = prost / complicat = bine” îşi are rădăcinile în ideea de imagine personală. Dacă eşti văzut că munceşti înseamnă că eşti un angajat bun. Nu contează că îţi ia trei ani să faci o căsuţă, dar dacă depui destul efort eşti apreciat. În consecinţă nu poţi merge în fata clientului cu un proiect minimalist, chit că l-ai gândit 3 luni şi l-ai desenat în 3 zile. Important e ca clientul să vadă un proiect desenat în 3 luni plin de linii şi indicaţii (indiferent de calitatea ideii). Că doar nu va plăti 3 zile de muncă la valoarea a 3 luni. Şi ceea ce am zis aici se aplică la multe firme indiferent de domeniul de activitate.

De multe ori m-am trezit că s-a ales (în cadrul firmei) varianta mai complicată, mai puţin eficientă şi mai scumpă, pentru că „dacă e simplu nu e bine”; suntem tineri, putem să depunem efort. Iar lucrul acesta este 100% contra principiilor de eficientă şi organizare pe care încerc să le urmez: calea cea mai simplă care îmi generează cel mai bun proiect. În cazul colegilor chinezi contează să fie văzuţi agitându-se.

Dat fiind nivelul comunicării într-o firma puteţi să va daţi seama de nivelul organizării. În momentul în care toată lumea presupune că toţi ceilalţi ştiu ce au de făcut şi ştiu şi cum să facă acel ceva, şi, în acelaşi timp încearcă să ghicească ce se vrea de la ei fără să întrebe nu poate ieşi decât haos. Termenele sunt des depăşite şi orice întârzieri sunt remediate prin muncă peste program.

Munca peste program este normală în China, la fel şi munca în weekend. Ca să fiu corect, este vorba mai mult de “stat la servici peste program sau în weekend” deoarece de multe ori am văzut colegi stând peste program să se uite la filme, să se joace pe calculator, să stea pe net sau doar să joace cărţi cu ceilalţi colegi. Şi aceleaşi lucruri se întâmplă în weekend. şefii ştiu asta şi li se pare normal pentru că angajaţii trebuie să demonstreze că sunt dedicaţi firmei. Acest comportament, în special la tineri, ţine şi de economisire. Dacă stai toată ziua la birou înseamnă că acasă nu faci decât să dormi şi să te speli, consumând un minim de curent electric, apă iar internet nici nu mai ai nevoie să iţi instalezi că oricum ai la birou. Astfel se confundă de multe ori munca cu statul la servici.

[…]

Ca lucrurile să fie şi mai diferite decât la noi, conceptul de firmă copiază conceptul de familie, şefii fiind “bătrânii” grupului iar noii angajaţi jucând rolul copiilor. Şef în chineză se zice: 老板 (Lăobăn) în care primul caracter înseamna bătrân şi al doilea angajator. Noii angajaţi sunt strigaţi cu apelativul 小 (Xiăo) înaintea numelui, care înseamnă “mic” în sensul de tânăr, indiferent de vârsta lor. În consecinţă firma este o familie.

În cadrul primei companii în care am lucrat, o firma de arhitectură de mărime medie de „doar” 170 de angajaţi (şi din timpul căreia v-am povestit cele de mai sus), foarte mulţi dintre colegi se căsătoriseră între ei. Interesant este că relaţiile personale din cadrul firmei nu numai că nu erau interzise ci erau chiar încurajate, considerându-se că, în felul acesta, angajaţii vor deveni mult mai loiali companiei. Şi, din ce am văzut, aceste relaţii nu par să influenţeze buna desfăşurare a muncii.

Ca fapt divers ţin să spun că şefii şi colegii îmi tot prezentau sau indicau câte o colegă de vârsta mea sperând, poate, că vom avea o relaţie, lucru ce m-ar fi legat şi mai mult de firmă. La început nu am înţeles asta şi mi se părea ciudat că la cinele cu firma tot eram aşezat lângă o anumită colegă şi că nimeni nu voia să traducă glumele pe care le făceau pe seama ei la masă.

Un alt lucru care e uşor de observat în firmele chinezeşti este numărul foarte mare de oameni faţă de cantitatea de muncă ce trebuie făcută. Pe stradă poţi vedea magazine de haine de 30m2 cu câte 6 angajaţi. La aeroport am văzut ceea ce în română poate fi numit “băgător de seamă”: era băiatul care, la îmbarcare, îţi lua biletul din mână şi îl dădea mai departe fetei care îi scana codul de bare şi care îl dădea lui înapoi să ţi-l dea în mână. Trebuie să recunosc că am văzut asta doar o dată. Cu altă ocazie, un prieten american îmi povestea că după 3 luni a aflat că biroul îi angajase o asistentă (omul lucrează că antrenor de fotbal, dar are şi destul de lucru la birou). A aflat pentru că după 3 luni în care o vedea zi de zi a observat că tipa nu lucrează nimic şi a întrebat-o, curios, şi cu pragmatismul american, cu ce se ocupă.

“I am your assistant.”

Un alt concept din cauza căruia restul lumii râde de China este faptul că se copiază la greu. Şi la firmele la care am lucrat se întâmpla la fel. După ce venea hârtia cu cerinţe de la client, se stabileau dimensiunile clădirii după care proiectul se dădea la 4-5 oameni la lucrat şi fiecare căuta o clădire pe care să o poată copia cu succes pe terenul respectiv.

Trebuie să precizez că a copia nu este ceva nou sau ruşinos în China. Palatul de vară din Beijing are o copie de doua ori mai mică a Lacului de Vest din Hangzhou. Pentru că împăratului îi plăcea acest lac dar nu voia să străbată jumătate de continent ca să îl vadă. Iar majoritatea palatelor şi templelor pe care le-am văzut sunt construite după acelaşi tipar, având doar dimensiuni diferite. Asta a făcut ca atunci când am ajuns să văd oraşul interzis, după un an şi jumătate petrecut în China, să nu mă impresioneze cu nimic, fiindcă deja văzusem „modelul” de nenumărate ori şi aici diferenţa era doar de scară.

Un alt concept de copiere îl reprezintă „variaţiile pe aceeaşi temă” legată de nume şi brand-uri. Este un reflex cultural prin care cineva încearcă să îşi însuşească „faţa/imaginea” altcuiva pentru a-i emula succesul. Evident nu merge de fiecare dată, însă dacă merge destul de bine pentru ca firma să aibă profit atunci e perfect. Ca să fim corecţi, această expresie a mimetismului cultural sau de imagine nu este specifică numai lor. Întregul nostru consumerism se bazează pe asta.

Ca organizare a muncii m-a amuzat teribil atitudinea oamenilor fata de programul de muncă. Pauza de masă este sfântă indiferent de cât de urgent e proiectul. Chit că ai pauza de masă de două ore. În acest caz colegii mei, după ce mâncau, îşi scoteau paturile pliante, plăpumile şi pernele, se băgau cât mai mult sub birouri şi trăgeau un pui de somn de 30 min. – 1 oră. De asemenea este social acceptat să pui capul pe masă şi să dormi când şi cât ai chef. La fel de social acceptat este ca oricine să te trezească fără să aibă procese de conştiinţă.

Punctualitatea – este un concept difuz. Este important să fii la timp la birou. Dar nu înseamnă că şi trebuie să stai la birou. Ştiu poveşti despre cum pe la alte firme oamenii se îngrămădeau la 8:30 dimineaţa să ponteze după care se întorceau acasă să mai doarmă 1-2 ore. La fel poţi oricând să pleci de la servici dacă ai treabă (să plăteşti facturi, să repari prin casă, să te vezi cu prietenii, să faci shopping). Ideal e să laşi vorbă că nu eşti prin preajmă să nu te caute cineva în disperare. Nu garantez că „vorba” va fi şi transmisă.

De asemenea punctualitatea ţine de ierarhie: clientul sau şeful pot întârzia cât vor dar angajatul nu. La întâlnirile cu clienţii eram prezenţi tot timpul cu câte 10 minute înainte dar clientul putea întârzia şi cate o oră. Şi era în regula, nimeni nu era supărat şi nici nu se discuta acest lucru. Ţine, de asemenea, de imagine şi cel ce întârzie (ca rang superior în ierarhia client-şef-angajat) îşi subliniază astfel importanţa şi puterea.

Întreaga reţea de relaţii de muncă şi raporturile care se formează între diferitele poziţii în firmă sunt greu de înţeles la început şi mult mai greu de acceptat. Plus că de fiecare dată descoperi ceva nou şi nu ştii cum trebuie să reacţionezi. Iar multe lucruri, indiferent cât de grele, grave sau importante sunt, se ascund în spatele zâmbetului asiatic, o barieră foarte eficientă pentru curiozitatea europeană.

David Stancu

Anunțuri

4 comments

  1. @David Stancu

    Proasta comunicare pe nivel orizonta nu afecteaza productivitatea si competitivitatea companiei in comparatie cu una occidentala?

  2. @George Visan

    Din punctul meu de vedere afecteaza. Cel putin in domeniul arhitecturii sunt putine firme care se pot masura cu cele din strainetate tocmai din cauza ca in loc sa se bazeze pe calitatea ideii (conceptului) se bazeaza pe cantitatea ideilor din care sa se poata alege macar una buna. Ceea ce face ca munca in loc sa se imparta intre membrii unei echipe care sa se poata corecta intre ei pe parcursul procesului de proiectare (faza initiala – ilustrarea de tema/ideea/conceptul) pica in grija unui singur om. In felul acesta volumul de munca depaseste posibilitatile individului si chiar daca ideea in sine ar fi buna, un singur om este foarte dificil sa o duca la capat. In felul acesta „produsul” va avea un design neterminat sau se va opta pentru o varianta „sigura” si anume copierea altor design-uri.

    Problema e ca nu se pune accentul pe interdisciplinaritate. Fiecare isi stie doar domeniul lui (cat de cat) si pentru orice altceva „sigur stie cineva din firma cum se face (ca doar de aia suntem multi)”.

    In fine, lucrul acesta se schimba (foarte incet) deoarece tot mai mult chinezi calatoresc sau isi fac studiile in strainetate si vad cum functioneaza firmele in alte tari.

    De aceea sunt atat de putine firme chinezesti la nivel international (care sa fie chiar importante). Mie imi vin in minte doar Lenovo si HTC in momentul de fata. Ma gandesc la firme care sa nu fie majoritar de stat sau sa aiba parte de subventii.

    Sunt curios ce se va intampla in momentul in care criza va atinge si China. Cat de flexibili vor fi chinezii si cat de competitivi.

  3. Ai facut o prezentare scurta dar concreta a mentalitatii chinezesti la locul de munca. Si eu ma aflu in China de mai mult de 2 ani si tin sa te aprob in aproape tot ceea ce ai prezentat mai sus. Insa, am observat ca esti putin „dezamagit” de acest sistem… Nu este simplu deloc sa lucrezi cu ei, dar este o experienta interesanta pe care sunt sigur ca nu e regreti. Mult succes in continuare! Radu ( Nanjing )

  4. Este cu siguranta o experienta interesanta si utila. Trebuie sa recunosc ca am venit sa lucrez in China in principal in ideea de a invata sistemul de organizare si de a invata cum sa rezolv munca rapid. Poate de aici si „dezamagirea” intre asteptarile mele si realitatea la „firul ierbii”. Mai ales ca in cazul arhitecturii China continua sa fie un miraj. Un loc unde se poate experimenta orice nebunie. Din pacate realitatea este mult mai pragmatica.

    Mult succes in continuare! Daca ajungi prin Hangzhou da-mi de stire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s