Insulele de pescuit: Senkaku vs DiaoYu 3

Nave ale pazei de coastă japoneze interceptân un pescador chinez în apropierea insulelor Senkaku/Diaoyu

Relaţiile cele mai interesante sunt întotdeauna între vecini, atât individual cât şi colectiv. Mai ales în cazul ţărilor şi popoarelor, unde nu există posibilitatea distanţării fizice. În august-septembrie am putut vedea o tensionare puternică a relaţiilor de vecinătate între China şi Japonia, vechi rivali regionali, asupra unui grup de insule nelocuite numite de chinezi DiaoYu şi de japonezi Senkaku.

Deşi responsabilitatea morală asupra nesoluţionării problemei insulelor aparţine Aliaţilor în momentul semnării păcii după cel de Al Doilea Război Mondial (au uitat să includă insulele pe documentele oficiale) escaladarea tensiunilor aparţine cu siguranţă celor două (sau trei-patru) părţi implicate. Şi cel mai interesant este să observăm mentalităţile celor implicaţi, cum se manifestă, ce cer şi ce argumente aduc. În acest caz va fi vorba de partea chineză.

Japonia a cucerit aceste insule odată cu Taiwan-ul (care a devenit prima colonie japoneză) în 1895 iar China (Republica Populară Chineză) îşi susţine pretenţia de suveranitate cu hărţi şi acte încă din secolul al XIV-lea şi consideră insulele ca fiind retrocedate Chinei odată cu Tawian-ul la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceeaşi poziţie este susţinută şi de către cealaltă China (Republica Chineză) adică Taiwan-ul de astăzi. Şi la fel este văzută întreaga poveste şi de chinezii din Hong Kong şi Macao.

În realitate insulele au fost proprietatea privată a unor cetăţeni japonezi, nefiind însă oficial ale Japoniei până de curând când în urma unor acţiuni de revendicare şi protest ale unor activişti chinezi guvernul Japonez a decis să le cumpere de la proprietarii particulari şi să le integreze teritorial. În China a urmat un val de proteste în toată ţara, unele devenind violente fiind atacate autoturisme cu mărci japoneze, magazine şi restaurante cu produse japoneze, ba chiar şi maşina ambasadorului japonez în Beijing (cu tot cu ambasador în ea). În acelaşi timp şi în Japonia au avut loc manifestaţii, tot de revendicare a insulelor.

În toată Asia naţionalismul este foarte puternic. Deşi îşi pot admira reciproc popoarele, cultura şi ţările, oamenii sunt foarte conştienţi de propria identitate, iar soarta ţării este strâns legată de propriul sentiment de onoare.

Naţionalismul asiatic nu este într-atât de superficial ca cel european. Culturile Orientului îndepărtat, deşi sunt similare (fac parte din Sinosfera) au identităţi foarte bine definite. Coreea, Japonia şi Vietnamul au împrumutat foarte mult din cultura chineză însă au transformat importul în ceva autohton. Au avut destul timp şi hotărâre ca să evite sau să dea sens „formelor fără fond” care încă bântuie unele părţi ale Europei (şi, de ce nu, ale lumii).

Astfel, a fi chinez, coreean, japonez sau vietnamez înseamnă a fi conectat puternic la tradiţiile şi modul de a gândi/a fi al acelui popor. Şi indiferent de popularitatea guvernului cetăţenii îşi vor susţine ţara fără discuţie. Reacţiile categorice asupra diferendelor teritoriale îşi au rădăcinile în hegemonia asupra spaţiului lor cultural.

Tradiţional China a dominat acest spaţiu (de unde şi numele de Sinosferă) exportând tradiţii, filosofii, religii, sisteme de scriere, sisteme economice şi bunuri de consum. Influenţa culturală şi economică a Chinei a ajuns mult mai departe decât s-ar fi interesat să se extindă împăraţii din vechime. Vietnamul şi Coreea au devenit tributare Chinei pentru a menţine relaţiile comerciale în timp ce Japonia era ocupată cu propriile afaceri interne. Singurele conflicte ţineau de stabilirea hegemoniei, deci în general de a stabili tributul plătit Chinei.

De asemenea societăţile Sinosferei nu au fost expansioniste de dragul extinderii (tradiţional vorbind). China s-a extins spre Vest pentru a securiza Drumul Mătăsii. Coreea s-a rezumat la a se dezvolta în interior, Vietnamul a fost ocupat cu vecinul sudic pe care în urma unui lung şir de războaie l-a înfrânt iar Japonia a devenit expansionistă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea prin copierea societăţii apusene şi grefarea ideilor vestice pe o tradiţie cu organizare pe sistem de caste a societăţii şi o cultura militaristă.

Având în vedere că statu-quo-ul în Sinosferă s-a păstrat nealterat vreme de sute şi mii de ani, schimbarea filosofiei de către Japonia pare să fi fost privită ca o trădare a sistemului comun de valori. Deşi piraţii japonezi au întreprins raiduri vremuri îndelungate în Coreea şi au atins sporadic şi ţărmul chinez doar „outsider-ii” mongoli s-au încumetat să atace pe toată lumea şi să încerce să cucerească tot. Şi din toată această istorie zbuciumată Japonia a rămas vie în memoria vecinilor pentru brutala ocupare şi colonizare a Coreei, Manciuriei, Taiwanului şi războiul împotriva Chinei şi expansiunea în Asia de Sud-Est (Filipine, Indonezia, Indochina, etc.).

Ce este cel mai interesant este că guvernul chinez a tolerat manifestaţiile anti-japoneze. Deşi a desfăşurat forţe de ordine, acestea nu au intervenit decât dacă se ajungea la violenţe. În China orice protest este considerat suspect şi este dispersat rapid, în afară de protestele „spontane” cu mii şi mii de oameni care acţionează organizat susţinând „ţara” reprezentată de guvern.

Având în vedere cum este demonizată Japonia zilnic în China aceste reacţii sunt de aşteptat. Aproape jumătate din serialele de televiziune sunt plasate în timpul războiului cu Japonia. Atitudinea oamenilor faţă de Japonia este ambivalentă: le place design-ul japonez, mâncarea, maşinile, etc. dar când vine vorba de Japonia per se toţi chinezii o urăsc cu pasiune.

Cei mai tineri sunt obişnuiţi cu această atitudine de la scoală, din media şi de acasă (de la bunici). Vorbind cu tineri mulţi au zis răspicat că ei cel mai mult pe lumea asta urăsc Japonia şi tot ce este japonez (deşi au Mitsubishi şi cameră foto Nikon sau Canon). Unul din ei întrebat de ce uraşte Japonia a răspuns năucit (de o asemenea întrebare fără rost): „pentru că şi bunica îi uraşte pe japonezi”. Alţii au sărit în sus recitând din manualele de istorie pe dinafară şi bombardându-ne cu date, cifre şi fapte care să demonstreze barbaria înnăscută a japonezilor. Alţii au tăcut încurcaţi de atitudinea prietenilor lor.

Asta mi-a adus aminte de manualele noastre de istorie în care erau enumerate atrocităţile medievale ale ungurilor în Transilvania până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lipsind cu desăvârşire propriile „păcate” sau măcar o punere în contextul erei respective.

Revenind la China cei mai în vârstă vor susţine necondiţionat guvernul. După Marele Salt Înainte şi Revoluţia Culturală ştiu că trebuie să se ascundă în masa populaţiei, şi, indiferent de opinie, să zică doar ce vrea sa audă guvernul. În particular însă lucrurile se schimbă.

Am întrebat câţiva prieteni chinezi ce părere au de disputa cu insulele. Cel care e cel mai vocal împotriva guvernului mi-a răspuns că vrea să vadă un răspuns ferm din partea guvernului chinez. În timp ce luam prânzul un avion de vânătoare chinez a trecut pe deasupra noastră şi l-am întrebat:

–        Is it getting ready for Japan?

–        I hope so.

Altcineva mi-a răspuns că „se teme de război”. Iar un alt prieten, în intimitatea propriului autoturism s-a dezlanţuit la a-i înjura pe cei care au participat la proteste pentru că „nu s-au schimbat de 5000 de ani” şi „sunt ignoranţi” iar guvernul e pur şi simplu „evil” pentru că nu numai că tolerează aceste manifestaţii ba chiar le şi incită.

Altcineva a zis direct că „guvernul îl dezgustă” şi se gândeşte sa se mute în alta ţară.

Iar în timpul unui teambuilding în septembrie colegii mei s-au fotografiat cu o foaie A4 pe care scria Diaoyu islands belong to China şi pe care s-au semnat toţi.

Deşi sunt destui oameni care pun sub semnul întrebării acţiunile guvernului pentru majoritate pur şi simplu nu încape discuţie că Japonia e de vină şi e agresivă şi că trebuie să le dea insulele înapoi. Nu există compromis.

Sau există compromis în varianta 9gag: „Hai să facem un compromis, facem cum zic eu.”

Această rigiditate vine din faptul că nimeni nu zice ce gândeşte de teamă să nu fie văzut ca trădător sau măcar neloial. Şi din moment ce nu există discuţii pe tema asta nu se poate forma o opinie publică favorabilă unui compromis, unei discuţii. Iar alegerile care urmează în Japonia şi viitoarea schimbare de guvern în China nu dau spaţiu de manevră politicienilor care riscă să piardă electorat (Japonia) sau să pară slabi şi să piardă controlul (China).

Interesant este că soluţionarea problemei insulelor a fost amânată de succesorul lui Mao, reformatorul Deng Xiao Ping (cel care a clădit actualul sistem politico-economic) care i-ar fi zis omologului său japonez că „generaţia noastră nu este destul de înţeleaptă pentru a soluţiona acest conflict” amânând această problemă până în momentul în care s-ar găsi nişte lideri înţelepţi. Între timp China s-a dezvoltat exponenţial şi încrederea în propriile puteri pare să îi fi depăşit înţelepciunea iar susţinerea necondiţionată a populaţiei creează un fals sentiment de legitimitate.

Alt aspect al susţinerii necondiţionate de către chinezi a liniei guvernului este şi mentalul colectiv care încă se resimte după „secolul ruşinii” (anii 1840 – 1945; când China nu a putut face faţă agresiunilor externe şi a trebuit să facă mari concesii teritoriale, economice şi juridice puterilor străine). Acea sută de ani a fost cea mai recentă, lungă şi violentă din istoria „recentă” a Chinei. Englezii au deschis piaţa chineză cu tunurile, au introdus opium-ul ca să îi stoarcă pe chinezi de monedă-argint pe care o foloseau apoi ca să cumpere mătase şi porţelan, apoi au urmat rusii, germanii, etc. Poate cel mai ruşinos aspect este cel al extrateritorialităţii prin care un străin care a comis o infracțiune în China nu poate fi judecat şi pedepsit de către China.

De aceea bogăţia şi puterea industrială care s-au acumulat în ultimii 30 de ani au dat naştere unei mentalităţi revanşarde. Un politician chinez a declarat în public (cu ocazia unor tensiuni cu Filipine asupra unor alte insule) că Filipine ar trebui sa facă parte din China.

De ceva timp însă nu se mai aude nimic de insulele Diaoyu/Senkaku. Festivităţile pentru sărbătorirea a 40 de ani de relaţii diplomatice Sino-Japoneze au fost amânate pe o durată nedefinită. Aparent Toyota îşi retrage fabricile din China şi relaţiile diplomatice rămân încordate. Probabil fiecare guvern aşteaptă ca opinia publică să uite de insule pentru a relua mai uşor contactele. China rămâne prima piaţă de desfacere a Japoniei, iar Japonia a treia piaţă de desfacere a Chinei.

Pe viitor însă astfel de conflicte îngheţate se vor dovedi foarte periculoase. Nesoluţionată, apartenenţa insulelor la unul sau altul dintre state va putea deveni supapă de presiune naţionalistă pentru când e nevoie de un inamic extern care să atragă atenţia de la treburile interne sau pârghie de şantaj contra celuilalt guvern. Dar asta e doar politică. Mentalităţile însă nu se vor schimba fără acţiuni energice în educaţie. Deocamdată oamenii par împăcaţi cu ideea (ba unii chiar vor) că se poate ajunge la război. Şi asta e tragic.

David Stancu, arhitect în Hangzhou, China.

Anunțuri

3 comments

  1. Japonia a avut meciuri cu China cu mult inainte de Meiji. Invazia coreeana era poarta de intrare in China. Ideea de Vietnam tributar pentru comert nu are prea mare legatura cu expansionismul chinez, Vietnamul fiind o natiune ultrarazboinica.

  2. Nu stiu daca nationalismul European este atat de superficial. Sa ne amintim de Catalonia, Scotia, Irlanda de Nord, Tara Bascilor, Nordul Italiei (oarecum), de rusofobia si rasismul care inca mai sunt acasa in Estul Europei si de scaparile xenofobe din unele tari nordice. Mai degraba as zice cain Europa nationalismul e descurajat si tinde sa devina tabu in timo ce in China partidul il exploateaza transformandu-l in ideologie de stat.

  3. @CharlesIICorrino – tributar in sensul ca trimiteau cadouri imparatului si „mici atentii” inaltilor oficiali pentru „a intra pe piata”. Vietnamul cel putin pana au venit francezii a fost nominal protectorat chinez. La fel si Okinawa (fostul regat Ryukyu) a carei anexare de catre Japonia a atras protest oficial al Chinei. Si restul regatelor din zona aveau relatii comerciale cu China (evident inlesnit de „mici atentii” si cadouri): zona insulelor Filipine, Indoneziei, Malaeziei, etc. Pe de alta parte Imparatii chinezi nici nu se gandeau sa le anexeze oficial pentru ca ii dezgusta ideea de „tara barbara” asa ca au stat cuminti acasa 😀

    @Andrei – zic superficial pentru ca in Europa (zic eu) tot nationalismul se bazeaza pe revendicarea unor teritorii „istorice” ale caror granite nu au fost niciodata bine definite. Plus ca in Europa ideea de baza e de „nation-state” pe cand in Asia mai intai e statul, si pe urma poporul. Sau, nu stiu exact cum sa zic, ar fi un nationalism popular vs. un nationalism statal. In China, intr-adevar nationalismul este incurajat prin tolerare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s