Obama câştigă la televizor. Va avea succes şi la alegeri? Răspunde

Octavian Manea a analizat pentru Revista 22 ultima dezbatere între candidații la președinție din Statele Unite ale Americii, Barack Obama și Mitt Romney.

Săptămâna trecută, Galeria Lombard Freid, aflată în inima artistică a New Yorkului, a găzduit vernisajul unei noi expoziţii marca Dan Perjovschi: Exit Strategy. Inspirat de prima pagină a ziarului New York Times, mozaicul desenelor condensează tuşele esenţiale ale imaginarului elec­toral american de as­tăzi: visele clasei de mijloc, criza capitalismului, clivajul dintre majoritatea celor 99% şi minoritatea celor 1%, America supra-îndatorată. Fundalul este dominat de erorile deceniului 9/11, epoca războiului permanent. Este o Americă preocupată mai mult decât oricând de sine, care priveşte spre interior şi caută cu disperare „exitul“ (ieşirea) dintr-o imensă „harababură“. Este exact şi ceea ce s-a văzut pe sticlă, la ultima dezbatere dintre Obama şi Romney.

Deşi, în sine, destul de puţin spectaculoasă, ultima dezbatere (22 octombrie) organizată îna­intea alegerilor prezidenţiale pa­re să fi condus la creionarea unui nou consens bipartizan. Două sunt elementele care ies ostentativ în faţă. Ambii candidaţi sunt conştienţi că se adresează unei societăţi şi unui electorat epuizat, după mai bine de un deceniu de campanii terestre pe fronturile războiului împotriva terorii. În plus, criza economică de acasă, datoria publică uriaşă i-au făcut pe mulţi americani să se îndoiască de în­ţelepciunea liderilor lor politici.

Pe acest fond, era nevoie de o schimbare majoră de paradigmă. Orice ar fi semănat fie şi vag cu politicile propuse de George W. Bush risca să fie instinctiv respins. În cele din urmă, Obama este acela care a reuşit cel mai bine să transmită un mesaj ca­librat pe sensibilităţile unui electorat preocupat mai degrabă de o „strategie de exit“ din marasmul de după 9/11:

Una dintre provocările ultimului deceniu a fost ace­ea că am încercat experimente de nation building în locuri ca Irak şi Afga­nis­tan, neglijând dezvoltarea propriei noas­tre economii, a sectorului energetic sau a sistemului educaţional. Trebuie să recunoaştem că nu putem continua să con­s­truim naţiuni în aceste regiuni. După un deceniu de război, a venit timpul să facem nation-building aici, acasă… să ne reconstruim drumurile, podurile, să avem grijă de veteranii care s-au sa­crificat pentru libertatea noastră.

Cealaltă faţetă a consensului „ratificat“ (David Ignatius) de ultima dezbatere prezidenţială este o continuare logică a primei trăsături şi ţine de folosirea dronelor. Aşa cum puncta unul dintre desenele lui Dan Perjovschi, dronele au devenit un veritabil „înger păzitor“. În timpul mandatului său, Obama a acceptat o masivă expansiune a misiunilor lor. Într-o carte recentă semnată de David Sanger, se arată că George W. Bush a apelat la drone doar de 40 de ori, în timp ce Obama de peste 265 de ori. Mai mult, astăzi, US Air Force antrenează mai mulţi piloţi de drone decât piloţi convenţionali. Prin natura lor, dronele sunt letale, economice şi au un efect chirurgical. Totodată, Obama a înţeles repede că, uneori, sunt cel mai potrivit substitut la o veritabilă invazie terestră cu mii de militari americani, într-un teritoriu advers.

Pe tot parcursul dezbaterii, Obama s-a aflat în ofensivă, taxând conjunctural parfumul desuet şi inadecvarea de ansamblu a ofertei echipei Romney, care percepe, încă, Rusia ca fiind principalul adversar ge­opolitic al Statelor Unite:

Ştiţi, Războiul Rece s-a terminat acum 20 de ani. Dar când vine vorba de politica noastră externă, păreţi să vreţi să importaţi politicile anilor ’80.

Replica poa­te fi cu uşurinţă privită ca rezumând „viziunea despre lume“ a unei echipe pentru care Vietnamul sau Războiul Rece sunt repere istorice, nicidecum biografice. Nu au o dimensiune formativă decisivă. Echipa lui Obama este preponderent compusă din oameni care nu au fost educaţi la şcoala Războiului Rece. Nu acelaşi lucru se poate spune despre neoconservatorii din jurul candidatului republican. Emblematic pen­tru această filosofie este faptul că „pur şi simplu nu suferim de aceeaşi mahmureală de tip Vietnam. Nu este cadrul de referinţă pentru fiecare decizie. Am obosit să reluăm la nesfârşit traumele, bătăliile şi psihozele anilor ’60“, spune Susan E. Rice, o apropiată a lui Obama, astăzi ambasadorul SUA la Naţiunile Unite.

Probabil că cea mai elegantă „fandare“ a serii, cu un efect chirurgical asupra imaginarului electoral, a fost oferită de răspunsul dat de Obama pledoariei făcute de Romney împotriva reducerii bugetului Pentagonului. „Flota noastră navală este mai mică acum decât oricând, din 1917. Acest lucru ne face viitorul mai nesigur.“ Într-un fel, argumentul lui Romney aminteşte de erorile făcute în trecut în campaniile neconvenţionale, unde criteriul esenţial de cuantificare a victoriei era dat exclusiv de numărul insurgenţilor eliminaţi pe câmpul de luptă (obsesia pentru body count din Vietnam sau Irak). Sau de replica dată de Donald Rumsfeld la începutul anilor 2000, când pus în faţa imperativului reformării Pentagonului – un gigant care încă funcţiona după regulile din timpul Războiului Rece – şi a sintetizat misiunea astfel:

Departamentul Apărării rămâne asemeni unui magazin care încă foloseşte banii cash în lumea eBay a comerţului electronic.

Ideea de fond este că, pentru a răspunde ameninţărilor din acest secol, nu poţi să îţi construieşti politicile pe o logică ancorată fundamental într-o epocă de dinaintea primului război mondial. Dimpotrivă, esenţial este să arăţi flexibilitate, să demonstrezi că poţi să îţi reinventezi cultura organizaţională pentru a te adapta schimbărilor din piaţa geopolitică, şi nu să te agăţi de o „linie Maginot“ iluzorie. „Aţi menţionat marina şi faptul că avem mai puţine nave decât în 1916. Ei bine, domnule guvernator, avem şi mai puţini cai şi baionete, şi asta pentru că natura armatei s-a schimbat“, a contrabalansat Obama în acelaşi spirit.

Privite în profunzime şi în contextul ce­lorlalte trăsături care au marcat primul mandat al lui Obama, nuanţele de mai sus conturează o schimbare de azimut pe multiple planuri, unde conceptul cheie rămâne cel de „rebalansare“: geografică, dinspre Atlantic spre Pacific; de misiune, unde accentul este reorientat dinspre cel de nation building pe fronturile războiului împotriva terorii pe imperativul de nation building acasă; de filosofie strategică, în sensul în care organizaţiile obişnuite să funcţioneze în paradigma Războiului Rece sunt restructurate în acord cu datele obiective ale lumii de astăzi. În cele din ur­mă, nicăieri nu este mai vizibilă această recalibrare ca în relaţia cu Europa. Dar asta nu înseamnă nicidecum abandonarea Europei, aşa cum a lăsat să se înţeleagă turneul internaţional al lui Romney, din vară. Pentru a clarifica acest lucru, în urmă cu două săptămâni, am stat de vorbă cu Janine Davidson, până în vară un înalt oficial al Pentagonului, de curând re­în­toarsă la catedra sa de la Universitatea George Mason:

Atitudinea noastră este aceea că Războiul Rece s-a terminat, lumea rămâne încă un loc periculos, dar într-un mod foarte diferit. Ideea de an­samblu este că nu mai suntem concentraţi pe o Uniune Sovietică gata să treacă Pasul Fulda (Germania) şi, în consecinţă, pe numărul covârşitor de trupe necesare pentru a contracara acest lucru.

Chiar dacă, în ianuarie 2012, Pentagonul dă­dea semnalul prin care îşi reducea efec­tivele te­restre din Europa, totuşi, SUA vor continua să menţină aici un număr de trupe mai mare decât cel defăşurat în pe­ninsula coreeană. În acelaşi timp, îşi va consolida activele simbolice: forţele speciale, prezenţa aeriană şi navală, cooperarea cibernetică şi, nu în ultimul rând, scutul anti-rachetă.

Nu în ultimul rând, Obama a fost mult mai eficient decât Romney pentru că a reuşit, prin poveştile sale, „să coboare“ la firul ierbii, printre oamenii simpli, empatizând cu un public simbolic şi, în acelaşi timp, strategic. El a reamintit că, spre deosebire de Romney în prima sa vizită în Israel, nu a fost preocupat de strângerea de fonduri, de spon­sorizări politice, ci a mers la Muzeul Holocaustului, pentru a-şi reaminti des­pre natura răului şi de ce legătura cu Is­raelul este im­posibil de rupt.

Apoi am vizitat oraşele de frontieră lovite de ploaia de rachete lansate de Hamas. Le-am văzut familiile care mi-au arătat cât de aproape au căzut rachetele de dormitoarele copiilor lor. Şi mi-am închipuit ce ar însemna acest lucru dacă în locul lor ar fi fost co­piii mei. Tocmai de aceea, ca preşedinte, am finanţat programul Iron Dome pentru a stopa acele rachete.

A fost un veritabil tur de forţă câştigat la puncte de Obama. Îi va fi suficient şi pentru un nou mandat?

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s