Cum să citim Constituţia fără să ne pierdem minţile: O teorie a puterilor de rezervă Răspunde

Preşedintele CSM a sesizat CCR în cazul senatorului Mircea Diaconu. Forţată de împrejurări CCR s-ar putea să spună că, deşi votul e liber în Parlament… rezultatul votului nu este. Cunoaştem deja decizia Curţii care susţine că Preşedintele poate refuza nominalizarea unui ministru… doar odată. În sfârşit, majoritatea parlamentară şi electorală susţine apăsat că preşedintele are obligaţia de a nominaliza primul ministru cerut de majoritatea parlamentară.

Avem trei cazuri în care actori politici importanţi sunt obligaţi să joace un rol  de „notar”. Acest fapt este aberant, pentru că şi Preşedintele şi Parlamentul sunt instituţii importante, care nu ar trebui folosite în acest fel. În plus, nici una din „obligaţiile de a semna” nu apar în Constituţie.

Două ipoteze apar în acest context. Prima este că judecătorii CCR sunt incompetenţi şi au pervertit/ continuă să pervertească sensul original al Constituţiei. Ipoteza e cu siguranţă seducătoare. Textul Constituţiei este extrem de ambiguu; cine acceptă să lucreze aşa ceva ori îşi supra-evaluează competenţele, ori nu îi pasă dacă face performanţă sau nu. Altfel spus, un jurist care se respectă ar trebui deja să refuze să fie membru CCR şi să înceapă să facă presiuni pentru schimbarea textului fundamental.

Dar chiar dacă putem să ne îndoim de capacitatea profesională a judecătorilor, nu putem da vina doar pe ei. Şi specialiştii din jurul Curţii sunt adeseori la fel de confuzi. Astfel apare a doua ipoteză: legiuitorii au fost incompetenţi. Istoric avem destule motive să acceptăm acest fapt. Juridic însă este greu să ne bazăm interpretările pe prostia umană; odată deschisă această poartă, orice text va putea fi interpretat până produce concluzii contrare sieşi.

Există însă o ieşire din această dilemă. Din moment ce acordul („semnătura”) Parlamentului şi Preşedintelui sunt cerute, putem să presupunem că ele nu sunt simple formalităţi. Deoarece modalitatea în care îşi exercită aceste atribuţii nu este reglementată în detaliu putem presupune că este ne-reglementabilă.

Altfel spus, Preşedintele şi Parlamentul au, printre altele,  puteri de rezervă, aplicabile doar în situaţii excepţionale.

Să zicem că Preşedintele are informaţii că un potenţial (prim)ministru este spion rus. În aceste condiţii  el are posibilitatea să refuze nominalizarea nu odată, ci de oricâte ori doreşte. Făcând acest gest, el îşi pune poziţia în joc, deoarece Parlamentul are puterea de a-l suspenda – astfel sunt limitate posibilităţile de abuz.

Similar, Parlamentul poate susţine un membru al său dacă percepe că acesta este persecutat politic. Este, dacă vreţi, o extensie a imunităţii Parlamentare. Penalitatea pe care o suportă pun Parlament care abuzează de aceste puteri este mai mică decât cea suportată de Preşedinte, dar cumva proporţională cu paguba: un ministru rău este mai nociv decât un parlamentar rău şi mai greu de ţinut în frâu.

În ambele situaţii succesul unei puteri de a ignora celelalte puteri depinde de credibilitatea pe care respectivul gest o are în ochii opiniei publice. Pe de altă parte, atunci când nu există altă cale de control eficace  (v. Mircea Diaconu), CCR îşi poate aroga dreptul de a judeca o situaţie ca excepţională sau nu, fără ca asta să însemne o limitare substanţială a celorlalte puteri.

Farmecul acestei interpretări este inclusiv acela că legitimează retroactiv inclusiv gestul preşedintelui Băsescu de a-l impune ca prim-ministru pe Călin Popescu Tăriceanu: Preşedintele „a perceput o potenţială catastrofă şi a acţionat în consecinţă”.

Există două probleme. Prima fiind că nimic din Constituţie nu trimite explicit la puterile de rezervă. Dar asta este cea mai mică problemă, deja reguli constituţionale importante şi multe tind să reiasă doar din hotărârile CCR şi nu din o lectură onestă şi directă a textului. Devine evident de la an la an că „intenţia legiuitorului” a fost acea de a reglementa o lume politică în care diferendele se rezolvă natural şi politicienii sunt capabili de compromis. Cum această lume s-a dovedit utopică, o teorie a puterilor de rezervă poate fi văzută (eventual) ca o translatare a poziţiilor Constituantei în lumea reală, păstrând pe cât posibil echilibrul de putere preconizat iniţial.

Cealaltă problemă este că puterile excepţionale sunt specifice în alte ţări şefului statului şi (se pare) nu parlamentelor. Acesta nu este un argument juridic propriu-zis. Dar adaugă încă o tuşa de originalitate minunatei noastre democraţii…

Andrei Tiut

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s