Acum nişte săptămâni am luat decizia să răresc relaţiile cu Ovidiu. El m-a descris (în cuvinte mai complicate) ca un politruc USL. Eu l-am diagnosticat (în mintea mea) cu sindromul tristeţii post-băsesciene persistente. Pe aceste baze, vă daţi seama, dialogul ulterior s-a redus dramatic.
Voi lua însă o pauză pentru a discuta puţin pornind de la articolul său despre republica uselistă. Comentând despre documentele programatice ale USL (mai precis absenţa lor), Ovidiu ajunge să facă o descriere succintă a luării deciziilor de reformă în epoca Băsescu-Boc. Aş schematiza-o astfel:
1 – O serie de specialişti construiesc o comisie la Cotroceni şi, în mod relativ transparent, propun nişte soluţii.
2 – Traian Băsescu reţine din aceste soluţii fix ce îl interesează pe el. Pentru că poate.
3 – Guvernul Boc, în mod tipic prin asumarea răspunderii, face să se întâmple ce s-a decis la punctul 2.
Nu am urmărit foarte atent tribulaţiile comisiilor prezidenţiale, dar descrierea pare corectă. Este mai greu, deocamdată să facem o schemă a deciziilor USL, dar o să propun cu titlu provizoriu următoarea:
0 – responsabili USL (dar nu cei cu autoritatea ultimă) lansează o serie de propuneri ca baloane de încercare; societatea civilă se repede asupra lor să le desfiinţeze.
1 – folosind informaţia de la punctul 1 nişte specialişti merg la (liderii) USL şi, în mod cu totul ne-transparent, propun nişte soluţii.
2 – USL reţin din aceste soluţii fix ce îi interesează. Pentru că pot.
3 – Parlamentul face să se întâmple cele reţinute la punctul doi (supermajoritate)
Ovidiu compară punctul 1 din „procedura” PDL cu punctul 0 din „procedura” USL.
Argumentele sale sunt un caz destul de tipic de gândire Big Design Up Front (1, 2) contaminat cu bunele practici ale Uniunii Europene. More…
Civitas Politics 