Acum nişte săptămâni am luat decizia să răresc relaţiile cu Ovidiu. El m-a descris (în cuvinte mai complicate) ca un politruc USL. Eu l-am diagnosticat (în mintea mea) cu sindromul tristeţii post-băsesciene persistente. Pe aceste baze, vă daţi seama, dialogul ulterior s-a redus dramatic.

Voi lua însă o pauză pentru a discuta puţin pornind de la articolul său despre republica uselistă. Comentând despre documentele programatice ale USL (mai precis absenţa lor), Ovidiu ajunge să facă o descriere succintă a luării deciziilor de reformă în epoca Băsescu-Boc. Aş schematiza-o astfel:

1 – O serie de specialişti construiesc o comisie la Cotroceni şi, în mod relativ transparent, propun nişte soluţii.

2 – Traian Băsescu reţine din aceste soluţii fix ce îl interesează pe el. Pentru că poate.

3 – Guvernul Boc, în mod tipic prin asumarea răspunderii, face să se întâmple ce s-a decis la punctul 2.

Nu am urmărit foarte atent tribulaţiile comisiilor prezidenţiale, dar descrierea pare corectă. Este mai greu, deocamdată să facem o schemă a deciziilor USL, dar o să propun cu titlu provizoriu următoarea:

0 – responsabili USL (dar nu cei cu autoritatea ultimă) lansează o serie de propuneri ca baloane de încercare; societatea civilă se repede asupra lor să le desfiinţeze.

1 – folosind informaţia de la punctul 1 nişte specialişti merg la (liderii) USL şi, în mod cu totul ne-transparent, propun nişte soluţii.

2 – USL reţin din aceste soluţii fix ce îi interesează. Pentru că pot.

3 – Parlamentul face să se întâmple cele reţinute la punctul doi (supermajoritate)

Ovidiu compară punctul 1 din „procedura” PDL cu punctul 0 din „procedura” USL. Argumentele sale sunt un caz destul de tipic de gândire Big Design Up Front (1, 2) contaminat cu bunele practici ale Uniunii Europene. (Disclaimer: aţi reţinut că am boală pe Ovidiu, da?).

Dar hai să ne uităm pe punctele 2-3. Toată dezbaterea publică, formală, informală sau chiar absentă are ca principal rol să pună pe masa unui mic număr de oameni, sau chiar a unui singur om, o serie de alternative. Apoi decidenţii reali, pornind de la popularitatea lor şi de la controlul Parlamentului, impun pur şi simplu ceva. Poate că USL va fi mai preocupat de impactul electoral, ca urmare a lecţiei Băsescu. Dar oricum, impactul societăţii asupra deciziei politice rămâne extrem de slab.

În anumite situaţii de criză există în SUA obiceiul de numi un „ţar” într-un domeniu. Ţarul are, de obicei, puteri sporite şi mai ales posibilitatea de a lua ad-hoc decizii rapide. La noi, însă, este mereu criză. Iar politicienii principali sunt, cu acordul nostru, ţari.

Ceea ce, oricum am întoarce-o, nu ne descrie ca o democraţie matură.

Andrei Tiut

PS: Există soluţii instituţionale la problema ţarilor. De exemplu, putem forţa prin lege o perioadă mai lungă de dezbatere publică. Sau putem insista să menţinem bicameralismul redundant. Dar acestea sunt soluţii legale la o problemă ce ţine de politică (lipsa centrului şi a consensului). Efectele lor nu pot fi decât limitate. În plus, ele merg de regulă în contra dezideratului foarte popular al eficienţei.