Marea Neagră, România și Federația Rusă 1

Ucraina. Cel mai important câmp de bătălie între Occident și Rusia în arealul Mării Negre este Ucraina. Aici este locul unde se va decide arhitectura de securitate a Europei  care o va înlocui pe cea post-Războiul Rece.

Kievul acționează ca un veritabil magnet pentru Washington și Kremlin, fiind atât o zonă de influență disputată, cât și sursa unor puternice clivaje interne în aceste state. Președintele Trump a fost pus sub acuzare de Camera Reprezentanților a Congresului SUA pentru abuz de putere și obstrucționarea Congresului în cazul scandalului legat de ajutorul militar american. Președintele Trump este acuzat că a încercat să condiționeze livrarea unui ajutor militar, votat deja de Congres, în schimbul lansării unei acțiuni penale împotriva lui Hunter Biden, fiul potențialului său contracandidat democrat la alegerile prezidențiale din 2020, Joe Biden. Acest ultim scandal, care a dus la activarea „opțiunii nucleare” de către Congres este direct conectat cu scandalul implicării Rusiei în alegerile prezidențiale americane din 2016. Din punct de vedere politic, „Russiagate” a metastazat în „Ukrainegate”, cu consecințe nefaste atât din punct de vedere intern, cât și extern.

Vladimir Putin este cotat public ca fiind „adevăratul” câștigător al conflictului din Ucraina și cel care ar deține cheia încheierii acestuia. Federația Rusă este, însă, instigatorul și agresorul acestui război, iar Vladimir Putin principalul responsabil pentru deciziile strategice și politice care au condus la actuală stare de fapt din Crimea și Donbas. Probabil că istoria nu va fi blândă cu liderul de la Kremlin, dar până să se pronunțe istoricii, cetățenii ruși vor avea și ei un cuvânt de spus. Iar în momentul de față Putin nu se mai bucură de sprijinul popular pe care îl avea în 2014. Efectele economice ale sancțiunilor, mișcări de protest din ce în mai numeroase, deși nu neapărat și eficiente, efectele socio-economice ale războiului din Ucraina – toate acestea au erodat în ultimii 5 ani popularitatea lui Putin. Deja elita politică de la Kremlin se gândește care îi va fi succesorul după ce-și va încheia al patrulea mandat.

Din punct de vedere politic situația Kievului este fragilă în ciuda unor progrese evidente. În primele momente de după anexarea Crimeei și a izbucnirii conflictului din estul țării, statalitatea Ucrainei părea să fie sub semnul întrebării. Iar scopul Rusiei a fost mereu acesta: de a compromite capacitatea Kievului de a acționa și a se comporta în interiorul sistemului internațional ca un actor suveran și independent. Kremlinul a fost foarte clar: orice apropiere de occident va avea drept consecință destructurarea statalității ucrainene. După 5 ani de de conflict această abordare a eșuat. În loc să provoace prăbușirea statului ucrainean, agresiunea rusă a avut drept consecință apariția națiunii ucrainene. Reziliența Ucrainei în acești 5 ani a fost cel mai important aspect al conflictului dintre cele două state – deoarece nici la Moscova și nici în cancelariile occidentale nu se puneau mari speranțe în supraviețuirea Kievului ca actor suveran.

Alegerea președintelui Zelensky în detrimentul lui Petro Poroșenko demonstrează două lucruri importante: ucrainenii vor pace, iar în același timp vor să scape de oligarhi. Problema obținerii păcii va fi pe termen scurt și mediu principala prioritate a noii administrații de la Kiev. Iar cea mai mare provocare pentru proaspătul ales președinte al Ucrainei va fi cum să creioneze această pace astfel încât suveranitate și independența țării sale să fie conservate. Pentru a-și atinge obiectivele Volodimir Zelensky trebui să depășească două handicapuri majore. Primul este lipsa sa de experiență politică. Deja Donald Trump a încercat să facă acest lucru și aproape că a  reușit în cazul scandalului ajutorului militar. În al doilea rând, asocierea anterioară a președintelului Zelensky, pe vremea când era actor, cu oligarhul ucrainean Igor Kolomoiski. Acesta era proprietarul postului de televiziune unde  Zelensky a devenit cunoscut. Apropierea dintre cei doi mereu a ridicat semne de întrebare, atât observatorilor informați cu privire la situația din Ucraina, cât și diplomaților occidentali, aflați la post la Kiev.

România. Ucraina este cheia de boltă a securității României la Marea Neagră. Kievul este cel mai mare vecin al României, iar compromiterea suveranității și integrității sale teritoriale reprezintă, la rândul său, o amenințare pentru independența și suveranitatea țării noastre. Din păcate, în ciuda unor semnale pozitive cum ar fi asistența oferită de România în domeniul cybersecurity sau deschiderea unui nou punct de trecere al frontierei, pe Dunăre, la Isaccea, relația bilaterală româno-ucraineană rămâne nefructificată. În momentul de față cea mai mare piedică în privința cooperării dintre cele două state este de reprezentată de adoptarea legii privind utlizarea limbii ucrainene. Atât Bucureștiul, cât și Kievul, trebuie să depășească acest obstacol și să înscrie relația bilaterală pe o traiectorie care să evite afectarea acesteia de teme parohiale.

Pentru România, a două provocare majoră de politică externă și de securitate la Marea Neagră este reprezentată de lipsa consensului privind natura amenințării ruse în regiune. Atât Bulgaria, cât și Turcia percep extrem de diferit de România, politica Rusiei la Marea Neagră. Sofia nu dorește o prezență NATO mai puternică și mai vizibilă în Marea Neagră, iar Ankara a trecut în cinci ani de la rivalitate în raport cu Moscova la cooperare în domeniul militar. Achiziția de sisteme antiaeriene S-400 de către Ankara este simultan un semnal către occident și poliță de asigurare a lui Recep Tayyip Erdoğan împotriva unei noi lovituri de stat. Semnalul către occident are legătură cu ce se întâmplă în Siria.

În cazul Sofiei, situația e mai simplă decât în cazul Ankarei. Din rațiuni istorice și culturale, Bulgaria nu consideră Federația Rusă o amenințare în Marea Neagră. De fapt, bulgarii se tem mai mult de sporirea puterii Turciei în regiune, decât de cea Rusiei. Bulgaria pare să fie mai interesată de securitatea energetică decât de vreo inițiativă militară. Cu toate aceastea România trebuie să fie capabilă să explice Bulgaria nevoia unei prezențe militare a NATO sporite în Marea Neagră. O serie de inițiative militare bilaterale cât și multilaterale trebuie prezentate Sofiei, iar diplomația românească trebuie să discute foarte clar despre consecințele lipsei de cooperare între aliați la Marea Neagră.

Ungaria condusă de Viktor Orban, deși este membră a Uniunii Europene și a NATO a devenit un risc pentru securitatea României și a restului flancului estic. Deși inclusă în inițiativa Bucharest 9, Budapesta, în prezent, are din ce în ce mai mult în comun cu Rusia lui Vladimir Putin decât cu valorile euroatlantice. Companiile energetice maghiare au devenit subcontractoare predilecte pentru companiile energetice ruse, iar serviciile de informații maghiare l-au „extras” pe fostul premier al Macedoniei Nikola Gruevski, acuzat de fapte de corupție și l-au adus la Budapeste, unde a primit azil politic. Nikola Gruevski a fost unul din principalii vectori ai influenței ruse în Balcanii de Vest.

Deși Budapesta încearcă să-și dovedească „loialitatea” față de ocident prin achiziția de armament, promovarea modelului „democrației iliberale” reprezintă un asalt fără precedent asupra ideilor și valorilor promovate de UE și NATO. Viktor Orban a fost lăsat să vină în România și să proclame nici mai mult, nici mai puțin sfârșitul modelului democratic liberal. Între 2017 și 2019, România era cât pe ce să experimenteze modelul democrației iliberale, sub oblăduirea lui Dragnea.

România trebuie să se reinventeze diplomatic pentru a-și asigura securitatea la Marea Neagră și în Balcani. Astfel, experiența noastră în apărarea democrației la noi acasă și în combaterea corupție, pot fi utilizate pentru a crea o adâncime strategică în raport cu proiecte autoritare de sorginte celui maghiar sau pentru a contracara influența rusă.

Aliații occidentali. România este dependentă politic și economic de modelele occidentale euroatlantice. Securitatea și apărare noastră depind de succesul și supraviețuirea NATO și Uniunii Europene, pe termen lung. În momentul de față asistăm la o puternică disonanță strategică între Europa și Statele Unite.

Emanuel Macron pune degetul pe rană atunci când spune că NATO „se află în moarte cerebrală”. Această „moarte cerebrală” este cauzată de abandonarea de facto, dacă nu de iure,  a rolului de lider al alianței de către Statele Unite. Președintele american Donald Trump nu înțelege nici rațiunea de a fi a alianțelor întemeiate de SUA, nici  rolul pe care SUA l-au dobândit în sistemul internațional. Pentru Trump aliații Americii, fie sunt niște chiriași de rea credință care profită de pe urmă generoasei umbrele de securitate americane, fie niște „fraieri” din Bronx cărora le poate cere „taxă de protecție”.

Macron, deși corect în evaluarea sa, propune ca alternativa combaterea terorismului și dialogul strategic cu Rusia. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu un gaullism 2.0, la fel de lipsit de imaginație ca și varianta sa originală. Pentru flancul de est, soluția lui Emanuel Macron reprezintă un dezastru politico-strategic.

Terorismul este un fenomen ce poate fi controlat, mai ales de societăți multiculturale, iar dialogul strategic cu Rusia este o pistă falsă. Occidentul și Federația Rusă au continuat să aibă un dialog strategic după 2014, însă substanța acestuia a fost cu totul alta. Este clar, în momentul de față, că Moscova dorește revanșa pentru pierdere Războiului Rece, iar apropierea de occident este anatemă pentru elita politică rusă. Niciodată, poate, rolul NATO nu a fost mai important în descurajarea amenințării ruse decât în prezent. Din păcate, nimic nu poate garanta că acest rol va continua după 2020. O eventuală integrare a Rusiei în arhitectuar de securitate europeană trebuie să aibă loc numai după ce aceasta renunță la crearea unei noi sfere de influență în fostele republici sovietice, dublată de o abandonare a ideilor putiniste ce au condus politica externă rusă din anul 2000 până în prezent.

George VIŞAN

O variantă a acestui articol a apărut și în Revista 22

Bătălia pentru statul de drept în Europa Centrală Răspunde

Modelul democrației iliberale ia avânt în Mitteleuropa. După Ungaria, este rândul Poloniei să intre în colimatorul UE pentru atacurile asupra statului de drept. Și la București modelul are prozeliți la cel mai înalt nivel.

De fapt, astăzi, „Vladimir Putin este cel mai important învățător autoritar pentru regiune. Centralizarea puterii, tratamentul ONG-urilor, controlul și cumpărarea presei, atacurile împotriva universităților – toate urmează un model rusesc“, ne-a spus Péter Krekó, director al institutului Political Capital din Budapesta. În același timp, „revoluția“ nu este doar una instituțională, ci se forțează un transplant de mentalitate. Este rescrisă istoria, reabilitat horthismul, se minimizează culpabilitatea maghiară în crimele din cel De-al Doilea Război Mondial. More…

Ziua națională – cod de conduită pentru următorii 5 ani 4

006

Astăzi 1 Decembrie sărbătorim 95 de ani de la Marea Unire de la 1918 – actul a dus la crearea statului naționale românesc așa cum îl înțelegem astăzi. Fiind o cifră „rotundă” Ziua Națională va fi sărbătorită cu „mare fast”. Ministerul Apărării Naționale a anunțat că tradiționala defilare de 1 Decembrie de sub Arcul de Triumf va fi cea mai mare din ultimii 20 de ani, asta în ciuda faptului că 60% din echipamentul forțelor armate este considerat în Cartea Albă a Apărării ca fiind inoperabil sau că există probleme în ceea ce privește protecția spațiului aerian al României și al NATO din cauza vechimii sistemelor de armament aflate în dotarea Forțelor Aeriene. Dar românii trebuie să simtă că astăzi este o zi specială, iar politicienii sunt pregătiți să le ofere un spectacol pe măsură așteptărilor lor – de vreme ce românii acordă „Armatei” o încredere disproporționată în raport cu Parlamentul sau Guvernul, ca să nu mai vorbim de încrederea acordată partidelor politice.

La aproape 100 de ani de la consumarea acestor evenimente a venit momentul să depășim vechile rivalități naționale și să evităm reproducerea naționalismelor iredentiste care au provocat atâtea tragedii în această parte a Europei. A venit momentul împăcării și reconcilierii și în această parte a continentului. În cazul României este bine ca această perioadă unică prin semnificațiile sale, să fie utilizată pentru a ajunge la o reconciliere culturală și istorică cu Ungaria. Deși suntem membrii ai UE și NATO, între maghiari și români încă mai plutește umbra naționalismului iredentist. Este momentul ca această umbră să fie îndepărtată simbolic dintre cele două state. Având în vedere ocazia unică prilejuită de comemorările Primul Război Mondial a sosit momentul ca România și Ungaria să închidă un capitol important din istoria lor. Prin urmare recomand organizarea unor ceremonii comune de comemorare a evenimentelor din timpul Marelui Război. Un punct de plecare ar fi invitarea la parada militară de anul viitor organizată de 1 Decembrie a trupelor maghiare care să defileze pe sub Arcul de Triumf alături de militarii români, așa cum se cuvine unor aliați.
More…

Spre paradigma maghiara? (II) Răspunde

1264111_10153258736180327_2118080160_o

Acum mai bine de un de zile avertizam că România se îndrepta spre paradigma maghiară, descrisă de mine ca:

Paradigma maghiară presupune în primul rând dominația asupra sistemului politic prin impunerea voinței asupra adversarilor și respingerea vreunui dialog constructiv cu celelalte formațiuni politice.

În ultimul an au avut loc o serie de evoluții politice care au evidenția asemănările și deosebirile dintre România și Ungaria. Bucureștiul, în ciuda coabitării și a aparenței de stabilității continuă să se îndrepte, ce-i drept într-un ritm mai încet. Iată câteva din evoluțiile similare cu cele din Ungaria:

„Schimbarea regulilor jocului în timpul acestuia” – schimbarea cvorumului necesar validării unui referendum, tentativa de schimbare a formulei electorale prin introducerea sistemului Westminster, trecerea în subordinea Guvernului a Monitorului Oficial pentru a amâna publicarea unei decizii a CCR.

Subminarea puterii judecătorești și delegitimarea acesteia – vizibilă mai ales în momentul suspendării președintelui și diatribelor din presa împotriva CCR. More…

Closure între români şi unguri 13

tree_map_export_hun_rou_show_2010

În ultimii ai am tratat conflictul româno-maghiar ca pe o glumă. După convieţuirea politică între UDMR şi restul partidelor, după afilierea la NATO şi UE cine cu cine şi pentru ce se mai poate lupta. Desigur, animozitatea verbală şi paranoia persistă în anumite zone (în special Ardeal şi Bucureşti). Dar conflictele semănau din ce în ce mai mult cu războiul dus de japonezi solitari pe insule pierdute din ocean, mult după ce adevăratul război se terminase.

Ceea ce declanşează acest articol este o serie de discuţii cu amici care reiau integral temele paranoiei xenofobe anti-maghiare. Problema este că oamenii nu sunt xenofobi. Ei nu doresc că maghiarii să plătească într-un fel şi nici nu să răstoarne neapărat statu-quo-ul înspre o epocă în care românii erau mai puternici. În schimb doresc garanţii. Simt că „noi” am făcut o sumă de paşi iar „ei” nu au oferit aproape nimica la schimb. Au o teamă surdă că maghiarii păstrează o rezervă de agresivitate care abia aşteaptă să izbucnească. Presupun că în rândul populaţiei maghiare reciproca e valabilă.

Dacă stăm bine să ne gândim, progresele în relaţiile româno-maghiare au fost mereu incrementale şi cumva discrete. Nu în sensul că ar fi fost ascunse. Dar nici nu ne-au fost vândute ca „momente istorice de reconciliere”. More…

Achiziţia avioanelor F-16: între eşec şi vulnerabilitate strategică 13

Flares. Author Peter van Stigt. Courtesy of F-16.net

Context nefericit

Pe data de 3 august a expirat termenul limită până la care România trebuia să accepte oferta Statelor Unite privind achiziţia de avioane F-16 C/D în uz. Această ofertă făcea parte dintr-un plan ambiţios al Forţelor Aeriene Române de a moderniza aviaţia militară românească şi de a accede la programul F-35 Lightning II sau Joint Strike Fighter, dezvoltat de Statele Unite in parteneriat cu alte opt state europene: Marea Britanie, Italia, Olanda, Canada, Turcia, Australia, Norvegia şi Danemarca. Explicaţia oficială pentru care guvernul român a ratat termenul limită a fost lipsa fondurilor necesare pentru plata avioanelor în timp de criză. Alte elemente care au contribuit la această decizie au fost suprapunerea cu vizita FMI în România, procesul controversat de selectare a ofertei şi impopularitatea acestei decizii pe timpul crizei economice.

More…

Scurt comentariu privind achiziţia F-16 32

F-16 in zbor

F-16 in zbor

Şedinţa de ieri a CSAT-ului a rezolvat una din problemele majore de dotare ale forţelor armate ale României, lipsa unui avion multirol modern şi performant, prin achiziţionarea de avioane F-16. Partea mai puţin plăcută a acestei afaceri este că acestea avioane vor fi la mâna a doua din stocurile US Air Force. Cum s-a ajuns în această situaţie? În 2006 Ministerul Apărării Naţionale a publicat documentul privind strategia de înzestrare a forţelor armate pentru perioada 2006-2025, ce prevedea printre altele şi achiziţia a 48 de aparate multirol pentru forţele aeriene, pentru care urma să se aloce o sumă 4.5 miliarde de dolari. Rolul acestei achiziţii este de a înlocui bătrânele interceptoare MiG-21 Lancer cărora le expiră resursa de zbor în 2012-2013 şi de a dobândi capabilităţi aeriene moderne la nivelul cerut de alianţa nord-atlantică.

More…