Closure între români şi unguri 13

tree_map_export_hun_rou_show_2010

În ultimii ai am tratat conflictul româno-maghiar ca pe o glumă. După convieţuirea politică între UDMR şi restul partidelor, după afilierea la NATO şi UE cine cu cine şi pentru ce se mai poate lupta. Desigur, animozitatea verbală şi paranoia persistă în anumite zone (în special Ardeal şi Bucureşti). Dar conflictele semănau din ce în ce mai mult cu războiul dus de japonezi solitari pe insule pierdute din ocean, mult după ce adevăratul război se terminase.

Ceea ce declanşează acest articol este o serie de discuţii cu amici care reiau integral temele paranoiei xenofobe anti-maghiare. Problema este că oamenii nu sunt xenofobi. Ei nu doresc că maghiarii să plătească într-un fel şi nici nu să răstoarne neapărat statu-quo-ul înspre o epocă în care românii erau mai puternici. În schimb doresc garanţii. Simt că „noi” am făcut o sumă de paşi iar „ei” nu au oferit aproape nimica la schimb. Au o teamă surdă că maghiarii păstrează o rezervă de agresivitate care abia aşteaptă să izbucnească. Presupun că în rândul populaţiei maghiare reciproca e valabilă.

Dacă stăm bine să ne gândim, progresele în relaţiile româno-maghiare au fost mereu incrementale şi cumva discrete. Nu în sensul că ar fi fost ascunse. Dar nici nu ne-au fost vândute ca „momente istorice de reconciliere”. More…

Reclame