La invitația CeRe voi participa, împreună cu colegul George Vișan, la o întâlnire cu generoasa temă: „Implicarea societății civile în revizuirea Constituției” care vrea să se asigure, nici mai mult nici mai puțin decât că „vocile organizațiilor neguvernamentale relevante în domeniile bună guvernare, drepturile omului și democrație nu rămân exterioare procesului consultativ dezvoltat pe marginea revizuirii Constituției”.

Măsura în care cineva ne va asculta vocea, sau chiar și măsura în care se va degaja o singură voce sunt discutabile. Chiar și așa, când primești o astfel de invitație îți pui niște întrebări, care sub diverse forme, pot fi reduse la formularea: „Ce vreau eu de la Constituție”. Am scris de mai multe ori pe această temă, dar de obicei în cheie negativă, arătând mai degrabă ce nu merge decât discutând ce ar funcționa. Totuși, există o propunere „pozitivă” despre care am vrut de mai multe ori să scriu. Anume să instituționalizăm opoziția parlamentară și să îi dăm pârghii de control asupra statului.

Cine este opoziția și cine o reprezintă

În esență, Puterea sunt grupurile ale căror partide au membri în Guvern. Dacă se consideră util, putem include și pe cele își declară deschis susținerea către un guvern minoritar (cu ocazia votului de investitură și a moțiunilor de cenzură). Opoziția este restul.

Pentru a instituționaliza Opoziția este necesar să creăm un mecanism de alegere a liderilor Opoziției în Cameră și Senat și un mecanism de a lua decizii. Alegerea liderului este simplă: jumătate plus unu din membrii opoziției din fiecare Cameră semnează o listă de adeziuni. Din motive ce țin de re-configurarea majorităților, este necesar ca (1) dacă structura politică a guvernului se schimbă să se schimbe (sau cel puțin să se re-confirme) și liderul Opoziției și (2) liderul Opoziției să poată fi schimbat oricând prin simpla depunere a unei liste de semnături la Biroul Permanent al Camerei relevante.

Modul de a lua decizii este mai problematic. O soluție este ca aceste decizii să poată fi luate cu o majoritate simplă. Astfel ne asigurăm că oricât de slabă este Opoziția, vocea ei va fi auzită. Există dezavantaje care vin din faptul că o Opoziție nu este slabă în mod întâmplător. Fie vorbim de partidul (probabil extremist) lăsat la o parte de o mare coaliție; fie, precum în actuala legislatură, un partid reușește să își antagonizeze cea mai mare parte a societății. În primul caz, nu dorim să dăm o voce partidului extremist. În al doilea caz, eu unul aș prefera mai degrabă să văd relaxată Legea Partidelor astfel încât să fie mai ușor pentru Opoziția extraparlamentară să se manifeste.

Chiar mai important, o majoritate simplă poate ajuta la „confiscarea” opoziției de către cel mai puternic partid din două sau de două partide din trei.

De aceea prefer luarea deciziei cu o treime din numărul membrilor fiecărei Camere. În caz că ar părea excesiv, se poate alege o majoritate de două treimi din membrii Opoziției. În orice caz, regula de decizie nu trebuie să ofere nimănui „cadou” dreptul de a vorbi în numele Opoziției.

Unde sunt prezenți reprezentanții Opoziției și care este puterea lor.

Ca o formă de educație politică, i-aș ține pe reprezentanții Opoziției în diverse ocazii în care se manifestă puterea „Statului” (cu S)… Aș include aici ziua națională și alte ceremonii protocolare și chiar întrunirile CSAT (fără drept de vot).

Mai importante sunt însă puterile reale. Aici trebuie să includem:

• Prezență de drept în Birourile Permanente. Rolul va fi doar consultativ, în afara cazului în care aceeași persoană este aleasă ca membru prin procedura „ordinară”

• Dreptul de a convoca Camerele în sesiune extraordinară, separat sau împreună.

• Dreptul de a propune Camerei modificarea ordinii de zi. (Nu doar acceptarea sau respingerea propunerii Biroului Permanent). Aici trebuie studiate strategiile prin care conducerea Camerelor a reușit istoric să evite anumite voturi și liderii Opoziției trebuie să primească mijloace efective de a contracara aceste eforturi.

• Dreptul de a sesiza CCR pe teme de constituționalitate. Drepturile sale vor fi cel puțin egale cu ale Ombdusmanului, și se vor aplica, deci, ordonanțelor de urgență.

Limitările drepturilor

Este evident că o listă atât de largă de atribuții ar fi, pentru fericitul politician ales „șef” al opoziției, o nesfârșită ocazie de a create teme de agendă publică și a fi veșnic la televizor. Nu vrem să ajungem la o variantă actualizată a sloganului din anii ‘90 care spunea: „Nici o sesiune fără moțiune”. Pentru aceasta este nevoie să luăm în considerare o serie de limitări.

• O primă limitare este politică. Liderul Opoziției va fi „vinovatul de serviciu” și în cazul în care o lege neconstituțională scapă ne-taxată și în cazul în care abuzează de drepturile sale. Dar, să fim sinceri, această limitare este eficientă doar dacă liderii Opoziției sunt personalități marcante în partidele lor. Dacă grupurile parlamentare aleg să promoveze necunoscuți gureși, totul cade.

• O a doua limitare ține de modalitatea de decizie. Toate aceste drepturi vor trebui exercitate doar având în spate susținerea unui număr suficient de parlamentari, conform descrierii de mai sus. Preferința mea se îndreptată fie spre o treime din membri Camerei relevante fie spre două treimi din membrii Opoziției.

• Ca o a treia limitare, procesul de strângere a semnăturilor este relativ lent în mod natural..

• Ca o a patra limitare, putem impune limite de exercitare a acestui drept. Ar fi de preferat poate limite flexibile. Spre exemplu pentru o primă convocare a sesiunii extraordinare îți trebuie 30%; pentru a doua convocare în același an îți trebuie 40%, etc.

La ce folosesc liderii Opoziției și prin ce sunt ei deosebiți de ce se făcea până acum

Chiar și actuala Constituție prevede protecția minorității parlamentare; mecanismele existente nu au fost abuzate de către Opoziție și, de aceea trebuiesc păstrate. Crearea funcției de lider al Opoziției (pentru fiecare Cameră) doar dezvoltă această tradiție constituțională pe baza conflictelor pe care am putut să le observăm cu toții.

Au existat încercări, adeseori reușite, ale președinților Camerelor de a controla agenda acestora nu doar în fața minorității ci și chiar a majorității. Această abilitate de a controla agenda Parlamentului este dealtfel și un motiv major pentru care partidele vânează funcțiile de președinți ai Camerelor. În mod asemănător, funcția de Avocat al Poporului/ Ombudsman, este vânată și pentru abilitatea de a controla agenda CCR.

Ambele funcții sunt bazate pe premisa că politicienii dintr-o tabără vor păzi societatea contra colegilor din aceeași tabără. Propunerea mea este să abandonăm cu totul această logică naivă și să punem paznici acei politicieni care au un interes viu în a controla Puterea. Astfel conflictul pentru alegerea președinților Camerelor nu va avea de ce să mai fie atât de puternic. Iar funcția de Omdusman nu va mai fi atât de importantă. Să nu uităm că soluția sugerată de UE (alegeți și voi un Omdusman care să placă tuturor) nu a avut succes nici măcar pe termen scurt.

Andrei Tiut