All this has happened before, and all this will happen again.

Deşi un concept aparent legat doar de filosofie, ideea „eternei reîntoarceri”, poate avea o valoare adăugată în cadrul studiilor istorice, putând oferi un punct de plecare în căutarea răspunsului la întrebarea: de ce ar trebui să acordăm o importanţă sporită studiilor istorice dedicate construcţiei europene?

Istoria ar trebui studiată fiindcă este esenţială pentru indivizi şi societate. Ne ajută sa înţelegem oamenii şi societăţile, constituindu-se într-un depozit de informaţii cu privire la maniera în care oamenii şi societăţile se comportau în trecut. Avem de-a face cu un mare „laborator” în care diversele influenţe externe şi interne ne permit evaluarea manierei în care o societate umană, la un moment dat, răspunde provocărilor.

Studiile istorice cu privire la construcţia europeană ne ajută să înţelegem schimbarea şi cum a ajuns să existe Uniunea Europeană de astăzi. Trecutul produce prezentul şi de asemenea viitorul. Atunci când încercăm să aflăm de ce s-a întâmplat ceva anume — de exemplu, cum au apărut Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării — trebuie să căutăm cauzele şi factorii care l-au generat. Doar studiind istoria putem afla cum s-au schimbat lucrurile, putem înţelege factorii care au cauzat schimbarea şi doar prin istorie putem înţelege ce elemente ale unei instituţii sau ale unei societăţi au persistat în ciuda schimbărilor petrecute.

În această categorie se încadrează cea mai recentă lucrare bilingvă apărută în colecţia Working Paper Series a Institutului European din România, Perspective româneşti cu privire la planurile interbelice de creare a unei “Confederaţii dunărene”. Spre o Strategie europeană a Dunării avant la lettre / Romanian Perspectives Regarding the Inter-war Plans of Creating a “Danubian Confederation”. Toward a European Danube Strategy avant la lettre

Lucrarea se situează pe linia studiilor şi a dezbaterilor contemporane care tratează istoria interbelică în contextul mai larg al istoriei europene a ideilor. Am analizat o temă din cadrul istoriei ideilor politice, aşa cum era reflectată în România interbelică, mai precis, este vorba despre istoria dezbaterii asupra creării unei Confederaţii dunărene. De asemenea am încercat realizarea unei prezentări sintetice a evoluţiei regimului Dunării în România interbelică. Încerc cu această ocazie realizarea unei istorii a planurilor de organizare dunăreană prezente în mediile politice şi intelectuale interbelice româneşti.

Concepţia româneasca asupra regimului bazinului dunărean se remarcă prin importanţa deosebită acordată aspectului politic – egalitatea statelor riverane, reglementarea regimului navigaţiei etc. Avem de-a face cu o evoluţie calitativă care pleacă de la o reacţie pur defensivă, de negare a planurilor iniţiale de organizare dunăreană, către o atitudine proactivă, bazată pe oferirea de soluţii şi de planuri de organizare a statelor din bazinul Dunării.

Primul deceniu interbelic a fost marcat de rezistenţa opusă propunerilor franceze de unitate regională, propuneri bănuite adesea de un subiectivism accentuat. Lucrurile se vor schimba la mijlocul anilor 1920 odată cu avansarea Planului Maniu de construcţie regională, o propunere originală şi în acelaşi timp îndrăzneaţă. Iuliu Maniu considera că statul român pentru a-şi asigura trebuia să devină centrul unei astfel de formaţiuni regionale, Având aceste idealuri în minte el va începe odată cu ajungerea la guvernare, în toamna anului 1928, demersurile necesare în vederea realizării dezideratului dunărean,

[…] Ţara noastră trebuie să facă tot posibilul ca să realizeze, cu păstrarea suveranităţii statelor, o ORGANIZARE SISTEMATICĂ A STATELOR DIN BAZINUL DUNĂREAN, ACEASTA ESTE O NECESITATE PRIMORDIALĂ, NU NUMAI PENTRU NOI, CI ŞI PENTRU PACEA EUROPEI.

Planul Tardieu din 1932 va readuce în atenţie propunerile franceze de unitate regională, beneficiind de această dată de o presă favorabilă şi de un interes sporit din partea autorităţilor române. Lucrurile se vor schimba în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Sub presiunea regimurilor totalitare planurile de organizare regională vor fi îngheţate, mulţi dintre iniţiatorii lor fiind forţaţi să plece din ţară sau vor fi închişi pentru opiniile lor. Astfel Grigore Gafencu va milita pentru menţinerea status-quo-ului în zona dunărean, în scopul salvgardării libertăţii statelor din regiune.

România se considera în spaţiul danubian o misionară a „valorilor occidentale”, Dunărea servind drept principală cale de transmiterea a acestor valori:

[…] misiunea noastră, la gurile Dunării, la Galaţi şi la Brăila, este de a fi, faţă de Orient, reprezentanţii civilizaţiei europene; Şi astfel, cu cât civilizaţia europeană se apropie de noi, cu atât mai mare devine rolul nostru de reprezentanţi ai acestei civilizaţii.

Dar totul depinde de respectarea unei singure condiţii: „[…] să conservăm legături strânse cu toată civilizaţia europeană”.

Singura soluţie, dictată de însăşi caracterul de ţară de tranzit a României, pare să fie, în opinia lui Gafencu, existenţa unor comunicaţii libere de-a lungul continentului. „În Europa, căile noastre de comunicaţie trebuie să se deschidă în ţări libere. Noi trebuie să păstrăm contactul cu Marea Adriatică şi cu Marea Egee, fără a întâlni nici un duşman pe drumul nostru”. Acestor căi libere de comunicaţie trebuie să i se adauge, în bazinul dunărean, o politică de alianţe între state cu aceleaşi interese, România trebuind să evite dependenţa de o mare putere, oricare ar fi ea: „[…] noi practicăm o politică independentă, păstrând legăturile noastre cu lumea întreagă, menţinându-ne alături de statele care practică aceeaşi politică ca şi noi”.

Acestea fiind coordonatele politicii internaţionale în acel moment, menţinerea Comisiei Europene a Dunării devenea o prioritate de prim rang a politicii danubiene a României, cu atât mai mult cu această organizaţie putea reprezenta o linie de apărare împotriva dominaţiei ruse la Dunăre şi nu numai.

Eu cred în necesitatea menţinerii C. E. D. la gurile Dunării având în vedere că, indiferent de misiunea economică pe care trebuie să o urmărim faţă de Orient, ea este pentru noi un punct de sprijin şi de apărare. […] Ea a fost pentru noi, […] un punct de sprijin împotriva puterii ruse.

Discuţiile cu privire la o integrare regională pe baze democratice vor lua sfârşit în mod abrupt odată cu venirea comunismului şi instaurarea dictaturii în perioada 1945-1947.

Dacă sunteți interesați de acest subiect vă invit să citiți acest working paper disponibil pe site-ul Institutului European din România.

Mihai Sebe