Scurt îndreptar privind teoria economiei libere de piaţă 1

Într-un comentariu recent apărut în România liberă, domnul Ilie Şerbănescu – pornind de la o afirmaţie enigmatică făcută în fugă de premierul ungar Viktor Orban, al cărui guvern pare că se pricepe mai bine la reînvierea naţionalismului şovin din anii 1930 decât la stabilizarea situaţiei fiscale critice a ţării – nu ratează ocazia de a-şi mai expune încă o dată viziunea protecţionistă asupra a lumii şi de a demonstra neînţelegerea câtorva noţiuni economice de bază.

După ce a deplâns privatizarea multor sectoare economice şi, în ultima vreme, mai ales a sectorului financiar-bancar, realizată în bună măsură cu capital străin, pe motiv că a transformat România într-o „anexă de tip bananier” a Europei de Vest, domnul Şerbănescu cere acum politicienilor români să adopte un alt aşa-zis model de dezvoltare economică, unul în care statul să aibă un rol mai mare şi care să aducă cât mai multe dintre firmele autohtone înapoi în mâinile românilor, cum ar veni, de preferinţă mâini publice, dar la o adică şi private, numai române să fie.

Din conţinutul articolului intitulat, cu trimitere la lozinca protecţionistă a naţional-liberalilor inspiraţi de Friedrich List de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, „Se poate ieşi din actualul model economic, prin sine perdant?!”, nu putem deduce mare lucru despre cum va arăta sau ce va presupune în mod precis acest model de dezvoltare economică “Nu ne vindem ţara II” sau, mai degrabă, “Ne răscumpărăm ţara”, căci singura propunere a domnului Şerbănescu nu este doar ştiinţific eronată şi moralmente imposibil de susţinut, dar la drept vorbind aceasta frizează nebunia.

Domnia sa pare să propună, nici mai mult nici mai puţin, decât creşterea prin decret de stat, adică în modul arbitrar al economiei de comandă din vremea comunismului căci altfel nu ar fi posibil, a nivelului general al salariilor din România, în ideea că astfel românii, la modul generic, vor putea confisca cât mai mult din profiturile firmelor deţinute de investitori străini prezenţi în România înainte ca unii dintre aceştia, pe fondul incertitudiii create de criza zonei euro, să îşi lichideze şi repatrieze capitalul!

Domnul Şerbănescu pare complet străin de ideea că nivelul real al salariilor este determinat în ultimă instanţă de productivitatea muncii, iar orice restricţionare a fluxurilor de capital, inclusiv cele mai puţin bizare şi întortocheate decât fixarea nivelului salariilor mult deasupra nivelului pieţei în speranţa greşită că astfel vor fi capturate profiturile investitorilor străini, nu numai că încalcă una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene, dar înseamnă totodată o diminuare drastică a atractivităţii investiţionale a României pe termen scurt, mediu şi lung, cu consecinţe nefaste profunde pentru creşterea economică şi dezvoltarea ţării.

În relaţie cu restul lumii, o economie de piaţă mică şi deschisă, cum este cea a României, are de ales între două mari modele de creştere: creştere prin investiţii interne şi exporturi de capital sau creştere prin investiţii externe şi importuri de capital. Niciunul nu este în principiu mai bun decât celălalt. Ele sunt două rezultate obţinute prin rescrierea identităţii contabile a venitului şi produsului naţional, Y= C+I+G+X-M, unde C reprezintă cheltuielile de consum, I cheltuielile de investiţii, G cheltuielile guvernamentale şi X-M diferenţa dintre exporturi (X) şi importuri (M), sub forma simplificată a balanţei externe, S – I = NX, unde S reprezintă economisirea, I investiţiile şi NX exporturile nete. Cu alte cuvinte, o strategie de creştere bazată pe exporturi presupune un nivel ridicat de economisire internă, în timp ce o strategie de creştere bazată pe investiţii străine presupune un deficit de cont curent finanţat din economisiri externe. În amble cazuri însă, productivitatea muncii şi productivitatea totală a factorilor este cea care determină creşterea venitului real, iar  avuţia şi dezvoltarea economică pe termen lung este determinată de acumularea de capital fizic şi uman şi de inovaţie.

Cum România cunoaşte un nivel de dezvoltare economică inferior ţărilor vest-europene, este mai mult decât firesc ca, în efortul de recuperare a decalajelor de dezvoltare, ea să se bazeze în continuare pe economisirea şi investiţiile străine, aşa cum a făcut-o şi până acum în ultimii 10 de ani, chiar dacă criza economică actuală a dus la o mai mare volatilitate în fluxurile externe de capital. Ceea ce contează însă este ca aceşti bani “împrumutaţi” să meargă în primul rând spre investiţii de capital, care duc la creşterea productivităţii, şi mai puţin spre consumul privat ori cheltuieli curente guvernamentale şi mai ales mite, adevăratele piedici de natură instituţională (şi culturală?) în calea dezvoltării economice a ţării, aşa cum s-a întâmplat în general până acum.

Bogdan C. Enache

Anunțuri

One comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s