N.B. Această imagine nu este utilizată în scopuri electorale
După cum ştiţi, Civitas Politics nu reuşeşte să aibă o perspectivă unitară asupra eficienţei reformei în Justiţie. George a rezumat situaţia astfel: eu aş avea o perspectivă sociologică asupra problemei iar el una instituţională. Un răspuns nepoliticos la această abordare este desigur că sociologia este o stiinţă (oarecum) pe când instituţionologia nu. Mai politicos însă este să încerc să intru, pe cât pot, în ceea ce el numeşte perspectivă instituţională.
Să începem de la …
… cifra de 90% care reprezintă numărul de cazuri în instanţă. Dacă părerile mele exprimate într-un articol anterior sunt corecte, atunci cifra aceasta, fără să fie în mod direct falsă, ascunde realitatea. Dacă George are dreptate, atunci cifra reprezintă marile realizări ale DNA.
Metoda propusă cel mai adesea de susţinătorii DNA este, forţând nota, antropologică. Adică ne apucăm să citim rapoartele DNA cu o „minte deschisă” apoi MCV-urile, apoi cele ale ONG-urilor finanţate de UE. Cum acestea sunt documente dificil de citit iar inamicii DNA nu produc contra-documente, este de înţeles cum multă lume se lasă vrăjită de realizările organizaţiei domnului Morar.
Pentru a rezista acestui cântec de sirenă, mi-am propus să creez unui test oarecum independent, şi apoi să văd ce spun datele vis-a-vis de testul meu.
Test. Dacă cifra de 90% este un indicator corect al calităţii muncii DNA atunci el va avea valori comparabile şi pentru alte instituţii. Mai precis, procuraturile unor state cu o tradiţie a eficienţei în Justiţie vor fi în jur de 90% , chiar cu câteva procente în plus. Dacă însă cifra este cumva nerelevantă, atunci aceste procuraturi comparabile ar putea avea cifre semnificativ mai mici
Comparaţii 2011
SUA, U.S. Department of Justice , Executive Office for United States Attorneys, cazuri de felony: 75% (procese cu juraţi, 380 cazuri) – 79% (procese cu judecători, 62 cazuri) (sursa)
Marea Britanie, Serious Fraud Office (SFO), 73%, ~52 de cazuri (sursa)
Suedia, Riksenheten mot korruption, nu am găsit decât „Although he was [out]spoken, he never managed to overcome some of the high profile cases he drove.” (sursa)
Norvegia, Økokrim , 86%, 28 de cazuri (sursa; de asemenea găsiţi raportul de activitate în norvgleză aici)
România, DNA, 90%, 333 de cazuri, (sursa)
Vedem cum România nu numai că este premiantul clasei ci sfidează şi regula prin care Procuraturile speciale care investighează mai puţine cazuri obţin un procent mai mare de condamnări (Europa: Norvegia>UK; SUA: trial by court >trial by jury).
Imediat apar două probleme logice. Prima ar fi observaţia că aceste cifre reflectă un acord fără precedent între procurori şi judecători. Astfel ideea că „procurorii sunt buni iar judecătorii sunt răi” este un mit fără sens. Apoi, este inexplicabil privind aceste cifre de ce nu am devenit Mecca anticorupţiei şi de ce delegaţiile Scotland Yard nu vin droaie la SRI.
Misterul devine însă şi mai fascinant atunci când explorăm explicaţiile posibile.
Ipoteze
1. DNA chiar este atât de excepţional. Înainte să râdeţi, gândiţi-vă că a existat la un moment dat un zvon că doamna Kovesi va fi parte sau chiar va conduce o revoluţie judiciară la nivel european. Zvonul a circulat din câte ştiu doar în limba română.
2. DNA îşi alege cazurile cu şanse de condamnare. Altfel spus, fac ceea ce este în interesul personal, al instituţiei, şi chiar al României (via MCV).
3. Totul e o conspiraţie. Spre exemplu, judecătorii dau cu prea mare uşurinţă mandate de ascultare şi apoi folosesc cu prea mare uşurinţă aceste mandate. Astfel în umbra DNA şi a Justiţiei se află de fapt SRI.
4. Standardul de dovedire a vinovăţiei este mai scăzut în România decât în toate statele menţionate. (ipoteza lui George)
Consecinţe
4. Este rău. Iar faptul că până şi în aceste condiţii unele ONG-uri cer coborârea standardului de dovadă este aproape barbar.
3. Este rău – evident
2. Este rău – nu dezastruos de rău dar rău. Împăratul este gol.
1. Este rău. Pentru că fie
1.1 DNA refuză să ancheteze grupul Blaga, Videanu, Berceanu, Udrea, ceea ce este rău, fie
1.2 Blaga, Videanu, Berceanu, Udrea sunt de fapt nişte nevinovaţi, iar societatea românească care crede altfel este profund bolnavă, ceea ce este rău.
Realitatea probabilă
Dacă folosim briciul lui Ockham şi alegem ipotezele cele mai simple, aş zice că 2 este soluţia cea mai probabilă, eventual în combinaţie cu 4. În plus aceste două ipoteze explică şi de ce dl Morar nu este un autor de succes.
FAQ:
Cum adică, nu e bine nici prea mult nici prea puţin…? Cu siguranţă aceasta este o aberaţie logică.
Nicidecum. Mai mult = mai bine reprezintă înţelepciunea populară vis-a-vis de consumul de sex şi bere. Şi chiar şi acolo există limite. Corect este să ai un standard format din ţări a căror Justiţie ţi se pare eficientă. Dacă eşti în aceeaşi zonă (la procent nu la număr) eşti OK, dacă nu, trebuie să mai verifici o dată.
Am găsit o eroare factuală. Recunoşti că eşti un incompetent care bate câmpii?
Justiţia este departe de a fi specializarea mea de bază. Erori factuale sunt posibile dar dacă doriţi să mă convingeţi încercaţi mai bine un contra-argument.
Cum îndrăzneşti…?
M-am legat eu de Andreea Marin şi mitul inventatorilor români, cu atât mai mult Daniel Morar nu este sacru pentru mine.
Cât te plăteşte Voiculescu?
Întâmplător chiar am un fel de dovadă indirectă că nu sunt omul de paie al Antenei 3.
Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre lunga listă de lucruri în care autorii acestui blog nu cred, vă sugerăm să urmariţi seriile Mituri şi farse şi Apocalipsa se amână.
Civitas Politics 
nu ti se pare ca realizezi o comparatie dintre lucruri de necomparat, respectiv nivelul coruptiei, ca si nivelul de penetrare a ei, din romania versus nivelurile din tari total diferite fata de noi? nu ar fi fost mai relevante concluziile trase prin comparatia cu fenomene, procese si institutii similare din tari aflate in aceeasi situatie ca romania?
Da si nu. Mi se pare corect si sa compari tari asemanatoare asteptand rezultate asemanatoare si sa compari tari diferite asteptand rezultate diferite.
In privinta comparatiei cu tari comparabile, utilitatea e limitata. Daca si ei au 85-95% win rate, am putea crea ipoteza ca este un fenomen specific tarilor estice. Daca insa este tot 70-80, comparatia este inutila. MI se poate spune (sigur mi s-ar spune) ca nu e imposibil ca DNA sa fie mai eficient decat echivalentul leton, sa zicem.
Ar fi utila aceasta comparatie doar impreuna cu o comparatie cu performerii clasei (in stilul in care am facut-o eu). Problema este ca sistemul legal nu e competenta mea de baza si pasesc cu grija in varful picioarelor sa nu spun vre-o prostie. Avem insa puzderie de ONGuri care sunt platite sa faca asemenea analize. Si m-as bucura sincer sa le vad.
Cifra de 90% este 90% a ce din ce?
Peste tot am cautat sa ma uit la cazuri castigate/supra total cazuri. Ca la orice raport anual ai problema cu cazurile care trec peste cumpana dintre ani dar atata vreme cat aplici aceeasi regula in fiecare an si nu ai variatii majore de volum (scaderi) nu ar trebui sa fie probleme. Altfel spus, nu m-am apucat sa contest/ verific modul de calcul al procentelor.
Eficienta DNA-ului trebuie apreciata prin raportare la ce? Care este standardul de referinta? Realizarile organelor similare din alte tari UE (sau SUA) mi se par un standard prost – situatia Romaniei este cu totul diferita. Noi am fost si suntem inca la inceput – este normal ca procentele sa fie mai mari. Fenomenul fiind hiper-endemic, balta are mult peste si sansele sa prinzi pestele sunt mult mai mari.
Nu fac apologia simplitatii, dar – folosind briciul lui Ockham – as zice ca e complet deplasat sa sustii ca DNA-ul ultimilor 8 ani este ineficient, cand noi inainte de acesti 8 ani nu aveam propriu-zis o lupta anti-coruptie! Cand pe stadioane a ajuns sa se scandeze numele DNA (de ex, ultimul amical al Romaniei), imi este evident ca aceasta institutie si-a castigat in ochii publicului o aura de eficienta. Si – daca nu suntem intr-o mare manipulare care distorsioneaza profund opinia publica (briciul lui Ockham zice ca nu suntem) – perceptia de eficienta este o proba (sau macar o premiza solida) a eficientei.
Fara ca asta sa insemne, desigur, ca nu se poate mai bine. Evident – se poate oricand si mai rau.
Am mai spus si inate parte si spun si aici: mi se pare normal ca noi sa avem mai multe cazuri de coruptie. Doar ca un proces este o competite. problema este ca pisele albe castiga mai des decat cele negre, nu ca se joaca 10 sau 100 de partide.
In rest, daca natura sociala si standardul probelor sunt asemanatoare diferenta nu vine decat din doua parti. Fie ai lui Morar sunt mai buni, fie avem avocati particular de prosti. Ori, cam tot ce stim si eu si presupun ca si tu este ca avocatii sunt un sistem de economie libera cu finantare mare pe cand procurorii nu. Oricum o intorc un stat slab ca al nostru ar trebui sa aiba performante mai slabe (win rate) ca un stat cu Justitie dezvoltate.
Acuma, mai e o optiune: ca infractorii romani le fac prea pe fata si ii iau procurorii ca din oala. Mi-ar fi greu sa dovedesc contrariu. Dar daca asta vrei sa spui – spune pe fata ca e afirmatie mare.
PS: ” imi este evident ca aceasta institutie si-a castigat in ochii publicului o aura de eficienta.”
Aici chiar m-ar mira sa ai dreptate. CPI e tot cam la fel cum era pe vremea lui Nastase si daca vorbim strict de DNA este imposibil pe aceasta divizare politica sa aiba o aura de eficienta chiar daca ar merita-o. V Dancu ii da 40%, la egalitate cu Parlamentul si sub P General. Dar dl Dancu este special :).
Pingback: Ză Challenge « Civitas Politics
90% ăia de la DNA sunt pe cazuri trimise în instanță sau condamnări definitive? Întreb pentru că
„Să începem de la …
… cifra de 90% care reprezintă numărul de cazuri în instanţă.”
Restul statisticilor se referă la condamnări definitive, or dacă cifra DNA se referă la trimiteri în judecată comparăm mere cu pere.
Greseala mea de redactare:
„Se observă că, din cei 360 inculpați judecați definitiv, în cazul a 323 instanțele au reținut că este dovedită vinovăția, ceea ce reprezintă 90% (comparativ cu 195 inculpați judecați, din care față de 174 s-a reținut ca dovedită vinovăția, în anul 2010, reprezentând 90%).”
Adica vorbim de procese castigate dupa cum aratam si inntr-un raspuns de mai sus.
Ceea ce duce la a doua eroare de citire: 333 sunt inculpatii arestati preventiv, restul pana la 360 fiind cei care nu au fost arestati.
A,atunci e ok. Greșeala mea că nu m-am uitat și prin comentarii.
Acum partea a 2a, legată de punctul 2, adică „DNA îşi alege cazurile cu şanse de condamnare.” Așa este, și asta pentru că toate parchetele din România trimit în judecată numai cauzele în care sunt absolut sigure că se poate dispune condamnarea. Dacă procurorii nu sunt siguri de probe, nu le consideră suficiente pentru a dovedi vinovăția sau nu găsesc probe în spirijinul acuzării pot să dispună fie neînceperea urmării penale, fie scoaterea sau încetarea urmării penale. Bineînțeles, toate soluțiile astea-s contestabile prin diverse proceduri. Scopul final e ca până la stabilirea vinovăției persoanei să existe vreo 3 filtre – polițist, procuror, judecător, apoi eventual încă unul sau două (judecător în apel/recurs) plus căile extraordinare de atac. Prin urmare, da, DNA își alege cazurile cu șanse de condamnare, dar zic eu că e justificată alegerea asta. Și în plus, cred că toată enumerarea aia de grade de jurisdicție elimină și punctul 4 din articol, ăla cu standardul de dovedire a vinovăției.
Si a mea ca nu am scris mai clar :). Deci ipoteza dvs este ca DNA face o triere a cazurilor, dar nu pentru a securiza sprijinul politic atat de necesar unei institutii contestate (asta ar fi rau si egoist) ci pentru a respecta sansele nevinovatilor. Insa tot nu explicati de unde diferenta dintre noi si alte state.
Nu neg ca teoretic e posibil ca in Marea Britanie (spre exemplu) , un stat cu o justitie mai veche decat statul romanesc modern, sa existe map putin respect pentru prezumtia de nevinovatie a individului, rezultand in procurori mai agresivi carora judecatorii trebuie sa le dea peste degete mai des de au saracii doar 73% victorii. Dar dati-mi voie sa nu fac din asta principala explicatie.
Apoi in mediile anticoruptuie al caror scop declarat este sa sprijine „judecatorii reformisti” mesajul este ca dimpotriva, procurorii fac tot ce pot dar nu au mijloace destule, motiv pentru care trebuie sa le permitem libertati sporite. (A se vedea problema prezumtiei caracterului licit al averilor)
A, am uitat să mai spun că din câte știu eu DNA are oricum un procent mai mic de condamnări decât parchetele de drept comun, dar dacă e normal să fie așa pentru o instituție cu competență specială nu prea îmi dau seama că nu am făcut nicio comparație.
De fapt, eu ziceam că indiferent de motivațiile care-i mână pe procurorii DNA, ei au acoperirea asta legală. C-o fi moral, că n-o fi… asta rămâne de văzut.
Diferența de procente dintre România și alte state este posibil să fie și din cauză de sisteme de drept diferite. Legislația penală și mai ales procesuală poate face destul de multe diferențe. Plus că noi și Marea Britanie în afara unor principii generale nu prea avem multe în comun. Cu țările nordice ar fi cât de cât mai apropiat. Dar dacă e să facem o comparație relevantă, cred că statele potrivite ar fi Franța și poate Italia. Și în plus, mă gândesc că mai trebuie făcută și o corelație între procentul de condamnări pe probleme de drept comun și cel ce privește condamnările în infracțiuni de corupție.
@Andrei
E ok trierea pe care o face DNA, pentru ca in esenta e in logica unui sistem juridic inspirat de dreptul roman si Codul Napoleon. In sensul ca nevinovatia nu este prezumata, ci trebuie demonstrata in fata instantei (bine in mod formal lucrul asta ar fi trebuit sa dispara odata cu aderare la UE si reforma justitiei). Dar nu a disparut ptr ca este inerenta unui sistem juridic inchizitorial…(cum li se mai spune sistemelor romane). Din momentul inceperii urmaririi penale practic condamnare e asigurata, deoarece pana la aducerea cazului in instanta procurorul trebuie sa stranga toate dovezile care dovedesc vinovatia fara niciun fel de tagada. Dovedirea nevinovatiei e mai mult exceptia decat regula.
Ah by the way si in sistemele de drept cutumiar, trimiterea unui caz in instanta de catre procuror e selectiva – nimeni nu trimite un caz in instanta daca nu e sigur daca nu obtine condamnarea prin proces cu juri sau prin negocier (plea bargaining). In SUA un procuror districtual daca nu e atent la rata sa de succes nu-si asigura relegerea sau un procuror federal functia.
@ Valentin Moroianu: Si cam cat au parchetele generale, daca va amintiti? Tocmai citeam ca rata de condamnari (pe general nu pe coruptie) este 99% in Japonia :). Eu nu contest ca este legal ce face procuratura. Contest validitatea indicatorului si atat.
@George: nu stiu sigur la ce referi: Calentin sugera dimpotriva, ca DNA ar fi mai conservator in actiunile sale fata de media europeana.
@Andrei
Aratam ca spre deosebire de sistemele de drept cutumiar, unde vinovatia este dovedita in fata instantei, in sistemele inchizitoriale vinovatie trebuie stabilita in faza de ancheta, instanta practic confirmand rezultatul „urmaririi penale”.
Am inteles si are sens. oricum, media e mai inalta si decat la americani :).
Nu, nu îmi mai amintesc din păcate. M-aș aventura să zic un 97%, dar mi-e să nu vorbesc cu păcat.
În legătură cu validitatea indicatorului… e foarte posibil să nu fie valid, dar asta din cauza sistemelor de drept diferite (așa cum spune și George). Adică aș zice eu că și comparația cu alte țări e irelevantă, dar și indicatorul lor de 90%.
Bine, aici se mai poate face și comparația de care ziceam eu mai sus, între parchete de drept comun și parchete anticorupție din alte state și apoi diferența asta să fie raportată la Parchet General – DNA.