A doua componentă fundamentală a politicii externe Românești, mai importantă din anumite puncte de vedere decât NATO a fost aderarea la Uniunea Europeană. Ambele procese au fost complementare, aderarea la Uniunea Europeană având însă un impact mai mare asupra instituțiilor interne decât cea la NATO. Dacă aderarea la NATO a rezolvat problemele de securitate ale României, aderarea la Uniunea Europeană trebuia să rezolve problemele economice și de dezvoltare ale statutului român. Miza integrării europene nu a fost numai accesul la piața comună europeană sau la fondurile de coeziune, ci modernizarea României prin importul de instituții și proceduri care să să-i permită să fie competitivă la nivel global și să-i consolideze instituțiile democratice.

Ca și în cazul aderării la NATO parcursul a fost dificil, România obținând statutul de membru cu drepturi depline în 2007, acum 5 ani, într-un al doilea val de aderare. Ca să devină membru cu drepturi depline România a trebuit să facă o serie de reforme economice și politice care să-i permită să devină competitivă din punct de vedere economic și să-i consolideze regimul democratic. Un capitol dificil de negociere a fost justiția, pilon fundamental de integrare al UE.

România a trebuit să reformeze sistemul său juridic astfel încât să devină unul compatibil cu ideea de de stat de drept. Rezistența la reformă a fost însă dură – de la o clasă politică care își vedea puse în pericol privilegiile, până la reprezentanții sistemului juridic care nu înțelegeau oportunitatea reformelor, scopul acestor și ca și în cazul elitelor politice, își vedea privilegiile puse sub semnul întrebării de procesul aderării. Reforma justiției a fost înceată și doar parțială până la aderare – din această cauză a fost instituit Mecanismul de Cooperare și Verificare.

Un punct sensibil al procesului de aderare la Uniunea Europeană a fost combaterea și descurajarea corupției. Acest aspect al integrării europene nu a fost luat niciodată în serios de elita politică – aceasta încercând de fiecare dată să dilueze reformele impuse ca parte a acestui proces. În nenumărate rânduri Parlamentul a încercat să reducă puterile instituțiilor însărcinate cu combaterea corupției – ANI și DNA. Atitudinea permisivă față de corupție în rândul elitei politice a devenit evidentă prin refuzul PSD de a-l exclude din partid pe Adrian Năstase deși acesta a fost condamnat definitiv la doi ani de închisoare – mai mult partidul s-a solidarizat cu acesta și a acuzat un proces politic.

Dacă în Europa occidentală s-a instalat la nivelul discursului public  fenomenul de enlargement fatigue, în România printre elitele politice, dar și la nivel public, s-a instalat un malaise anti-european. Acest malaise anti-european pune la îndoială beneficiile integării europene, critică sau atacă Uniunea Europeană și instituțiile sale atunci când taxează evoluțiile politice din România sau încearcă să impună standarde europene, se recurge la o retorica naționalistă cu ecouri protocroniste și acuză instituțiile europene de eșecurile României.

Malaise-ul anti-european al elitei politice de la București a devenit evident o dată cu condamnarea și arestarea lui Adrian Năstase și a doua suspendare a lui Traian Băsescu. Concomitent cu acest fenomen în interiorul elitei politici s-a dezvoltat un clivaj pe teme europene care urmărește aproximativ liniile partizane. Dacă aderarea la UE a fost un deziderat care a generat consens în sânul elitei politice dâmbovițene, ce s-a întâmplat după 1 ianuarie 2007 este o continuă sursă de disensiuni.

Cauzele acestui malaise ar fi, în opinia mea următoarele: incapacitatea de a formula o strategie europeană asupra căreia majoritatea actorilor politici să se pună de acord, impactul reformelor deja realizate care periclitează puterea elitei politice și presiunea europeană pentru a se reforma. Incapacitatea de a formula o strategie europeană (care să fie fundamentată pe adoptarea unui model de dezvoltare) ține de trei aspecte: polarizarea politică, incapacitatea asumării unui proiect de modernizare și incapacitatea planificării pe termen lung.

Reformele care au fost realizate pentru  a adera la UE au început să erodeze cultura impunității care proteja elitele politice de rigorile legii. Acest fapt a crescut „costurile” aderării în ochii politicienilor, obișnuiți până acum cu o atitudine tolerantă venită din partea curților de justiție. În ciuda aderării presiunile europene pentru continuarea reformelor continuă prin intermediul MCV dar și a altor mijloace (ex. procedura de infringement) pentru a aduce practicile guvernamentale și politice la standarde europene. Pentru elita politică aceste presiuni sunt o sursă continuă de frustrări în raport cu Europa.

George VIŞAN