Acum 10 ani România a fost invitată să adere la Tratatul de la Washington devenind astfel membru cu drepturi depline al NATO, cea mai puternică și cea mai de succes alianță politico-militară din istoria modernă. În aprilie 2004 drapelul României se înălța în acordurile imnului național la Bruxelles la sediul Alianței Nord-Atlantice. În mai puțin de 15 ani România a reușit să rupă cortina de fier și să se alăture, la alegerea ei, unei alianțe internaționale formate din state democratice.

Drumul aderării la NATO a fost unul sinuos, marcat de eșecuri (ratarea primului val de aderare în 1997) și puncte de inflexiune (Kosovo 1999, 9/11/2001,  Afganistan 2002) care au testat voința politică a României. Forțele armate au trebuit reformate și profesionalizate, serviciile de informații au trebuit să se adapteze la climatul post-Război Rece – să renunțe la practicile poliției politic, Instituțiile democratice au trebuit consolidate și au fost puse bazele (fragile) ale unui stat de drept. Alianța nu are nevoie numai de soldați sau tancuri, ci și de instituții solide să facă față amenințărilor din sistemul internațional. Economia națională a trebuit de asemenea reformată pentru a putea susține, cel puțin teoretic, o armată profesionistă și modernă.

Sacrificiile au fost răsplătite însă. Prin aderarea la NATO România își asigura securitate națională, ieșea din zona gri a statelor fost comuniste, evitând astfel traiectul politic dezastruos al unor state precum Ucraina, Serbia sau Belarus și își consolida instituțiile democratice. România a găzduit în 2008 summit-ul alianței, în 2012 Conferința Comitetului Militar al NATO și din 2015 va găzdui un sofisticat sistem anti-balistic care va fi o componentă importantă a securității europene pe termen mediu și lung. Prezența în Afganistan și Irak (separată de NATO, dar în cheia parteneriatului strategic cu SUA) a reprezentat o importantă experiență pentru forțele armate – este drept o experiență însoțită de sacrificii – care poate fi incorporată în vederea consolidării securității naționale și sporirii influenței României la nivel global.

Paharul este pe jumătate plin însă. Aderarea la NATO a fost interpretată la nivel politic drept o scuză bună pentru a diminua fondurile destinate apărării – deși modernizarea forțelor armate este un pilon fundamental al securității și credibilității României în plan extern. Pe cale de consecință subinvestiția în apărare a dus la pierderea capacității apărării teritoriului național. Să fii membru NATO nu înseamnă că alții vor veni și vor purtă bătăliile în locul tău, ci aliații îți vor sări în ajutor și vor lupta alături de tine atunci când securitatea îți este compromisă și teritoriul național invadat. Ca regulă de bază nimeni nu stă alături de un aliat slab – un astfel de aranjament de securitate înseamnă un sacrificiu inutil și o risipă de resurse  deoarce amenințările nu vor putea fi descurajate, ci încurajate.

La nivel politic polarizarea din ultimii ani a repus în discuție atașamentul elitelor politice față de valorile trans-Atlantice. În ultimele luni lupta politică a pus sub semnul întrebării instituțiile democratice și ale statului de drept. Iar politicienii s-au întrecut în a pune sub semnul întrebării în mod public opțiunile strategice ale României – inclusiv premierul a făcut acest lucru. Singura scuză pentru aceste gesturi politice, nu explicație atenție, este campania electorală. Devine din ce în ce mai greu în a distinge în retorica actorilor politici acele declarații destinate exclusiv obținerii votului, de cele care semnalează viitoare politici publice.

George VIŞAN