Moştenirea generalului Petraeus Răspunde

Octavian Manea a analizat pentru Revista 22 impactul avut de generalul David Petraeus asupra politicii externe americane.

Probabil că nimic nu rezumă mai bine atmosfera Washingtonului sau consensul din campanie (o Americă decisă să se concentreze prioritar pe reconstrucţia de acasă) ca retragerea generalului David Petraeus din serviciul public. Indiferent de motive, plecarea lui Petraeus este simbolică. Este ultimul act al unei reorientări strategice pe care Administraţia Obama şi-a propus să o imprime secvenţial încă din prima zi de mandat, departe de elementele gravitaţionale care au definit epoca post 11 septembrie.

Iar „Dave“ devenise, în imaginarul echipei de la Casa Albă, esenţialmente o marcă înregistrată, asociată costisitoarelor campanii de nation-building şi contrainsurgenţă din Irak şi Afganistan. Şi, în mod inevitabil, filozofia generalului Petraeus era legată de acestea. Într-un fel, el nu s-a numărat niciodată printre apropiaţii Comandantului Şef. Şi acest lucru s-a văzut cu ochiul liber chiar săptămâna trecută, când, în prima conferinţă de după alegeri, Obama a ţinut să le atragă atenţia republicanilor că, dacă „au o problemă cu Susan Rice, atunci au o problemă cu mine“. Obama nu a ieşit niciodată să îl apere într-un mod similar pe cel mai de succes general american. Spre deosebire de Petraeus, Rice este „omul preşedintelui“.

Ascensiune şi declin

Am vizitat prima dată Wasingtonul în iunie 2009, pe fondul dezbaterilor privind conturarea strategiei pentru Afganistan. În think-tank-uri pivot precum Brookings Institution (care tocmai dăduse oameni cheie precum Philip Gordon, devenit celebru în România în această vară, sau Susan Rice) sau Center for New American Security (CNAS), se vorbea despre aplicarea principiilor care salvaseră Irakul, pe celălalt front al războiului împotriva terorii. Consensul era că Afganistanul fusese privat nu doar de resursele necesare pentru a avea un impact decisiv asupra talibanilor, dar şi de filozofia contrainsurgenţei, creditată ca fiind esenţială în stabilizarea Irakului.

„În Irak, am reînvăţat imperativul curăţă-menţine-construieşte («clear-hold-build» – expresie cheie în terminologia contrainsurgenţei), dar şi importanţa antrenării trupelor gazdă. Acum, ne pregătim să aplicăm aceste lecţii în bătălia afgană“, mi-a spus atunci John Nagl, unul dintre autorii Manualului Petraeus (un Manual care va defini principial campaniile din Irak şi Afganistan). Deloc întâmplător, în acelaşi an, revista Foreign Policy avea să îl nominalizeze pe Petraeus pe locul 8 în top 100 cei mai influenţi gânditori globali. Era în „spiritul timpului“.

Cu totul alta este imaginea de acum. Între timp, contrainsurgenţa nu mai este la modă. Ba chiar a devenit un „cuvânt murdar“, nefrecventabil. America şi Vestul par să sufere de un veritabil „sindrom COIN“ (cum este contrainsurgenţa numită în cercurile de cunoscători). La fel cum s-a întâmplat şi după Vietnam. Diferenţa este că, atunci, consolarea a fost găsită în doctrina Powell, iar acum se merge pe mâna tehnologiei (a dronelor).

Epoca victoriilor aproximative

Sunt mulţi cei care se grăbesc să îi reproşeze lui Petraeus că victoriile pentru care este creditat (în special Irakul) sunt doar nişte veritabile castele de nisip şi că, la cel mai mic cutremur, totul stă să se năruie. Este şi cazul unui articol de opinie apărut săptămâna trecută în New York TimesA Phony Hero for a Phony War (Un erou fals pentru un război fals), semnat de un autor care descinde din familia unui faimos general american care a făcut istorie în timpul celui de-al doilea război mondial, Lucian King Truscott Jr. Autorul îl critică pe Petraeus pentru că în Irak sau Afganistan nu a fost în stare să ofere Americii victorii decisive, clare, după modelul celor pe care bunicul său, alături de generalul Patton, le obţinusera pe plajele Normandiei sau în Nordul Africii, în al doilea război mondial. De fapt, aceasta este realitatea lumii în care trăim. Victoriile de tipul celor din al doilea război mondial nu mai sunt posibile.

În vremea inamicului asimetric, camuflat în mijlocul populaţiei civile, natura războiului este fundamental diferită. Iată ce a înţeles Petraeus cu mult înaintea contemporanilor săi. Iar pentru asta avea nevoie de o armată care gândeşte diferit. A lupta convenţional devenise reţeta eşecului asigurat. În mod esenţial, a triumfa împotriva unei insurgenţe presupune nu atât eliminarea inamicului, cât arta de a recâştiga loialitatea şi încrederea populaţiei civile. Este, în primul rând, o bătălie pentru legitimitate, pentru inimi şi minţi. Desigur, Petraeus nu a inventat principiile contrainsurgenţei, ci doar le-a readus la viaţă. Filozofia sa nu a fost inspirată de desantul din Normandia, ci de tehnica folosită de francezi în mlaştinile din Indochina şi în Algeria, apoi perfecţionată de britanici în Malayesia împotriva gherilelor maoiste.

Modelul său intelectual nu a fost Patton, ci francezul David Galula sau britanicii Robert Thompson şi Frank Kitson. În cele din urmă, pentru Petraeus devenise clar că nu era nevoie doar de noi principii, ci şi de un nou tip de militar: „Nu mai e suficient pentru un soldat să fie un simplu războinic, ci trebuie să devină un diplomat part-time, un inginer part-time, un bancher part-time“, avea să rezume generalul William Caldwell transformarea culturală reuşită de Petraeus la nivelul armatei americane. Terenul decisiv este cel uman, populaţia este centrul gravitaţional, cu cât mai multă forţă utilizezi, cu atât eşti mai puţin eficient, de cele mai multe ori în contrainsurgenţă cele mai bune arme nu trag – iată câteva dintre tuşele de fond ale unui etos full-spectrum aflat departe de imaginea unei organizaţii antrenate să raspundă unei invazii prin Pasul Fulda şi mult mai aproape de sensibilităţile unui Lawrence al Arabiei.

Gen. David Petraeus în Irak, 2007. (Johan Spanner, New York Times)

20% securitate – 80% guvernare

În Irak şi Afganistan, Petraeus şi-a înţeles rolul asemenea dirijorului unei imense orchestre, de a armoniza instrumente diferite, dar complementare într-un tot unitar şi coerent. Într-o competiţie pentru legitimitate, forţa militară este insuficientă pentru a avea singură un impact decisiv. În acest sens, este sugestiv un comentariu pe care Petraeus l-a facut preşedintelui Bush, în 2006, înainte de a prelua comanda forţelor din Irak:

Domnule preşedinte, nu avem nevoie de o dublare a capacităţilor noastre militare. Avem nevoie de prezenţa întregului guvern al Statelor Unite, nu doar de armată. It is all in.

Ideea este că dimensiunea militară este doar o mică parte dintr-un efort care implică ample investiţii într-un spectru mult mai larg, precum elemente de guvernare civilă, justiţie şi domnia legii, economie. „Contrainsurgenţa este doar în proporţie de 20% militară, restul de 80% fiind o componentă politică. A învinge un insurgent presupune acţiunea coordonată pe multiple segmente operaţionale, gândite nu doar să elimine inamicul şi să antreneze forţele locale, ci şi să consolideze capacitatea autorităţilor de a guverna, de a furniza oportunităţi economice populaţiei, de a asigura servicii de bază, precum apă şi electricitate“, spune chiar generalul Petraeus.

Este formula care se desprinde din istoria comparată a campaniilor de contrainsurgenţă: a funcţionat în Malaya anilor ’50, în Omanul anilor ’60, în Thailanda anilor ’80, în Irakul şi Columbia anilor ‘2000. Problema este că, în cele din urmă, eficienţa  unui contrainsurgent care luptă pe alte meleaguri depinde în totalitate de competenţa guvernatorului local de la firul ierbii. Iată marea dramă a contrainsurgentului occidental contemporan. În absenţa unor state cu birocratii funcţionale, Vestul a fost nevoit să le suplinească şi să se dedice în ritm de maraton unor foarte costisitoare programe de nation-building. Paradoxul este că aproape nimeni în Vest, nu mai are acum răbdarea electorală să le ducă la bun sfârşit şi asta mai ales în contextul în care victoria nu este niciodată limpede.

Toate acestea sunt nuanţe capitale în înţelegerea moştenirii generalului Petraeus. Şi totuşi, nimeni nu a reuşit să recompună acest tablou mai bine ca Paula Broadwell. Deşi aflată în centrul scandalului care a provocat recent demisia şefului CIA, Paula este mult mai mult decât imaginea celebrei amante, pe care o acreditează presa avidă de senzaţional. Absolventă de West Point şi Harvard, doctorandă la King’s College, Paula documentează pas cu pas, prin interviuri şi documente inedite, biografia unuia dintre cei mai de succes generali ai armatei americane. Cartea sa, sugestiv intitulată All In: The Education of General Petraeus, rămâne o lectură obligatorie pentru cei care vor să înţeleagă epoca de după 11 septembrie 2001, strategia războiului asimetric şi lidershipul în vremuri de criză.

Cu siguranţă, se vor mai scrie multe despre generalul Petraeus. Dar poate că nimic nu va afecta moştenirea sa, în bine sau în rău, ca Afganistanul. Este acesta un alt castel de nisip? Deseori criticii spun că, după mai bine de 12 ani de nation-building intensiv, rezultatele sunt mai mult decât fragile. Ce se uită să se spună este că adevărata investiţie (respectând standardele unei campanii de contrainsurgenţă) s-a început abia în 2009. Pare însă că istoria Vietnamului se repetă din nou: „atunci când o mare putere pierde un război mic face acest lucru pentru că rămâne fără ceva esenţial. Nu va rămâne fără tancuri, nu va rămâne fără avioane de luptă, singurul lucru care s-a epuizat este voinţa naţională“ (John Nagl).

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s